„Deschid apoi mapa. Oroare! La pagina dedicata membrilor grant-ului, gasesc toata floarea cea vestita a Universitatii (cu poze, osanale, plecaciuni de tot felul), mai putin pe... mine! Eu, Codrine, nu eram trecut pe lista, nu ma numaram printre ei! Nu tu fotografie, nu tu osanale, nu tu plecaciuni, nu tu nimic. Nici macar amarâtul de nume, Relus Sirob-Minifren, ori initialele, RSM, nu se iteau, fie si timid, pe vreun colt uitat de pagina. Niente, nada, nothing, mon cher!” Ce furios era, în plina pandemie, colegul meu geometru, Relus Sirob-Minifren! Mergea avântat prin Universitate si gesticula agitat. Cum m-a vazut, a venit întins la mine. „Batrâne, mi-au facut-o maimutoii ingrati, dar nu ma las. Lupt pâna îi înving cu armele lor.” Sesizând, pesemne, expresia mea perplexa, Sirob a adaugat, nervos, explicatii: „Acum o saptamâna a avut loc ceremonia închiderii proiectului academic Nihil sine Duo... Da, stiu, vrei lamuriri asupra denumirii! A fost ideea mea, în urma cu cinci ani, când a debutat marele grant, sa înlocuim traditionalul Deo – Dumnezeu – cu Duo – Doi. Construiam astfel o frumoasa metafora ce trimitea la specificul nostru (si al proiectului, desigur) – disciplina matematica. Nimic fara Doi (în loc de Dumnezeu). Adica cifra doi, le-am detaliat atunci colegilor. Adica, pentru oamenii destepti, capabili sa gândeasca abstract, stiinta matematica, disciplina aritmetica. Nimic fara Matematica, fara Aritmetica deci. Le-am zis partenerilor – doar nu vreti sa înteleaga tot prostul din prima sensul titlului cercetarii noastre amplu finantate. Au acceptat si asa a ramas. Observi, prin urmare, ca am fost un personaj esential, fundamental, în proiect de la bun început. Timp de cinci ani am muncit ca un rob pentru ducerea lui la bun sfârsit, emitând, periodic, idei stralucite, de tipul asteia cu Duo... Eu i-am învatat pe baieti cum sa fenteze dubla raportare, cum sa dozeze sumele de investitii, ca sa ramâna câte ceva si pe lânga, pe cine si pe ce post sa angajeze pe termen lung, mediu sau scurt etc., etc. Nu mai insist. Fara mine totul se ducea de râpa. Si ce sa vezi, omule, la ceremonia de închidere a proiectului? Tradare! M-am dus, cu entuziasm, în Aula Magna, mi-am luat mapa festiva de la usieri si m-am asezat în primul rând, zâmbind politicos participantilor la eveniment. Deschid apoi mapa. Oroare! La pagina dedicata membrilor grant-ului, gasesc toata floarea cea vestita a Universitatii (cu poze, osanale, plecaciuni de tot felul), mai putin pe... mine! Eu, Codrine, nu eram trecut pe lista, nu ma numaram printre ei! Nu tu fotografie, nu tu osanale, nu tu plecaciuni, nu tu nimic. Nici macar amarâtul de nume, Relus Sirob-Minifren, ori initialele, RSM, nu se iteau, fie si timid, pe vreun colt uitat de pagina. Niente, nada, nothing, mon cher!” „Am crezut ca ma prabusesc. O asemenea umilinta nu am trait niciodata. Imediat m-am dus la directorul de proiect. Chiar acolo, în Aula. L-am abordat direct. Ce facusi cu mine, fratica? La ce lada de gunoi m-ai aruncat?... S-a uitat speriat pe lista, s-a fâstâcit si a spus ca e o greseala regretabila a celui care a prelucrat datele. Si-a cerut scuze si a promis ca va remedia eroarea pe site-ul proiectului, unde se postase varianta electronica a mapei festive. Desi mânios, am fost de acord. Oricum, pentru formula tiparita nu se mai putea face nimic. Ma consolam ca hârtia în cauza va ajunge, inevitabil, la gunoi, mai devreme sau mai târziu, pe când, pe pagina online, voi fi prezent forever. Am stat ca pe ghimpi la ceremonie si cocktail, iar, pe seara, am alergat la primul computer sa verific site-ul. Oroare! The horror! Adaugasera, într-adevar, o poza noua, însa nu era a mea! L-am recunoscut rapid pe Nea Patlagel, portarul de la corpul nostru de cladire. E inconfundabil tipul, din cauza formei severe de strabism de care sufera. În plus – oh, zei si zeite! –, în plus, dedesubt, numele meu fusese facut harcea-parcea. Scria Relob Siropus-Olifren în loc de Relus Sirob-Minifren. Turbat, am însfacat telefonul si l-am sunat pe director. Va tai, va spânzur, va frig, am urlat. Iarasi fâstâceala, zapaceala si explicatia – OK, admit, înca acceptabila – ca, din cauza pandemiei, a lucrului de la distanta si a purtatului mastilor, cel de la prelucrarea datelor ar fi uitat chipurile si numele membrilor proiectului, documentându-se, heirupist, de pe Internet. Bine, am zbierat, uite, trimit eu, pe e-mail, o fotografie si identitatea transcrisa, ad litteram, din buletin. Corectati numaidecât, pentru numele lui Dumnezeu! M-a pozat fiu-meu cu un aparat profesional, ca la Politie, din fata, din ambele laterale si din spate. Am facut duble si cu mine purtând masca! Pentru siguranta, ca sa nu se nasca din nou ambiguitati. Am trimis cu celeritate imaginile pe adresa oficiala a proiectului si pe cea personala a directorului. Am asteptat înfrigurat, transpirat, toata noaptea. În zori, am accesat, tremurând, site-ul. Stupoare! Stupor! Disparuse fotografia lui Nea Patlagel, dar, în locul ei, rasarise – ah, îmi vine sa plâng – poza întâiei mele neveste zâmbind sadic. Legenda, si ea, stupefianta – Madame Sirobovary! Am înghitit calmante câteva zile.” „Acum însa le-am copt-o. Am solutia! Tot la sugestia mea, s-a achizitionat cândva, din banii proiectului, o imprimanta 3D. Ma duc la sediu si ma printez în trei dimensiuni. Dupa aia, pun aceasta varianta A MEA în holul cladirii. Voi scrie deasupra Nihil sine Reluo!” Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
