Reactia legitima a dascalilor din învatamântul preuniversitar nu este despre bani, ci despre modul cum sunt tratati în societatea pervertita de astazi. Este un strigat de revolta împotriva umilintei si, dincolo de salarii, trebuie gasita calea de a reda demnitatea acestei categorii sociale si profesionale care ar trebui lasata sa ajute tinerii sa lupte contra barbariei si a domniei grotesti a analfabetilor cu averi si titluri furate. Degradarea scolii e un efect al scufundarii societatii noastre în mocirla interesului tupeist si a incapacitatii clasei politice postcomuniste de a articula un proiect sanatos privind educatia. Toate experimentele legislative facute în ultimele trei decenii, precum si afirmarea unei categorii de îmbogatiti prin frauda si manipulare media au stricat efectul formativ pe care adevaratele valori ar fi trebuit sa le joace pentru elevi si studenti în proiectul paideic asumat de scoala. În mod paradoxal, desi au fost investitii în infrastructura materiala a învatamântului românesc, calitatea educatiei (în sens larg!) s-a diminuat, iar efectul se vede la nivel global, statistic, cu o majoritate înspaimântatoare de absolventi incapabili sa înteleaga ceea ce citesc, dupa ce au fost dresati sa învete pe de rost, sa copieze de pe referate.ro sau, mai nou, sa însele cu ajutorul inteligentei artificiale. Sunt doar profesorii de vina? Am fost si eu, pe rând, elev, student, masterand, doctorand si profesor de liceu în comunism si tresar astazi când diverse voci fac elogiul acelui timp. Da, au fost atunci, cum neîndoielnic sunt si astazi, profesori daruiti cu har pedagogic care schimba destinul elevilor lor facându-i sa îndrageasca materia predata de ei. Dascali care salveaza demnitatea profesiei strivita si terfelita de politrucii de ieri si de azi. Lor le-am dedicat, tot aici, în acest colt de pagina, cu ani în urma, un elogiu pe care v-as cere îngaduinta sa îl reiau cu speranta ca asa as putea contribui, cât de putin, la restaurarea respectului pe care aceasta breasla urgisita îl merita: „Pe 15 septembrie 1969, la Liceul de Muzica din Botosani, începeam un sinuos proces de formare de sine, care nu s-a încheiat nici astazi. M-am asezat în banca a doua de la geam (conform pozitiei din catalog, desi tata era seful ziarului local si, pe cale de consecinta, un fel de nomenclaturist, dar înca nu începuse moda abuzurilor de partid), am luat floarea de pe banca si abecedarul nou care ma astepta, tot acolo, si am privit curios la doamna Severincu (am aflat ca asa o chema) cea care urma sa-mi devina ceva ca o a doua mama pe o cale noua, care abia se întrezarea. Cu ea am început aventura cunoasterii organizate si a scrierii noi, mai moderne. Pentru ca generatia mea trecea de la toc si caligrafie la stilou si la un desen mai simplist al literelor. A fost un început de bun augur pentru ca, în general, am avut sansa, de-a lungul vietii, sa fiu însotit în aceasta aventura de dascali buni, dedicati profesiei lor, care mi-au marcat parcursul academic si moral al studiilor. Pe 15 septembrie 1986, la Scoala Generala a comunei Corni, din judetul Botosani, în mirosul ametitor si viu de flori de gradina proaspat smulse, începeam, la rândul meu, o cariera de dascal, neterminata nici azi. Îmi amintesc si acum imensul buchet de flori de gradina, în care dominau intruvabilele astazi vâzdoage, cu mirosul lor delicat-întepator, pe care copiii aceia cuminti, necajiti, dar curat îmbracati, mi l-au oferit la clasa. Am predat, de-a lungul câtorva decenii, unor audiente interesate sau plictisite, inteligente sau tâmpe, de la ciclul gimnazial, la liceu, facultate, ciclu masteral sau doctoral, în tara sau strainatate, si pot spune ca nimic nu este mai greu decât sa faci inteligibila istoria universala unei clase a cincea de la Sarafinesti, comuna Corni, sau sa expui conceptele filosofiei unei audiente de tineri vag alfabetizati de la un liceu industrial. Nimic nu e mai frustant decât sa trebuiasca sa treci, din mila, un copil oligofren, din clasa a opta, care în loc de extemporal îti ofera, candid si tâmp, o foaie de dictando acoperita constiincios, pe fiecare rând, cu electrocardiograme. În fine, nimic nu e mai revoltator decât sa auzi ca puslamaua de securist care îti fusese repartizata în clasa unde erai diriginte (deh, fiind cel mai tânar în scoala ti se pasau toate corvezile, ca în armata!) si pe care te pregateai sa-l lasi repetent, tocmai s-a transferat la timp, a nu stiu câta oara, la un alt liceu si acuma îti rânjeste sfidator pe strada. Si toate astea pentru un salariu de 2190 de lei, când un maistru de la fabrica avea aproape dublu. Dar, deh, dupa cum ne învatau documentele comuniste, de partid unic, ierarhia importantei sociale a muncii era implacabila: «clasa muncitoare – clasa cea mai înaintata a societatii, brava noastra taranime si intelectualitatea». Profesorii erau codasi, asa era pe vremea aceea. Dar astazi? Ce s-a ales din prestigiul, demnitatea si recunoasterea sociala a profesorului? Se sparie gândul! Nu mai am date de comparatie exacte, dar ma întreb care mai e azi puterea de cumparare a unui salariu de debutant fata de vremea mea? Apoi neobrazarea haimanalelor cu bani din clasele de azi atinge cote apocaliptice, de neimaginat atunci, iar toata lumea ridica neputincios din umeri; hahalere de partid, procurori corupti sau tigani cu dantura aurita rup usa cabinetului directorial amenintând si racnind sa li se execute imediat doleantele si mofturile loazelor lor. Nu în ultimul rând, fatuci isterice, lejer alfabetizate, de la televiziuni care spurca mediul public, interogheaza în direct, obraznic si inchizitorial, profesori asupra carora pluteste nu stiu ce acuzatie înca nedemonstrata; iar la clasa, ce sa mai spui: hârtogaraia inutila, stufoasele si cretinele activitati extracuriculare care îl sufoca pe bietul profesor în contextul în care continutul materiei pe care o preda este ultima dintre grijile ministerului, devenind un biet proletar exploatat si depreciat în societatea de tranzitie. Haida-de!, îmi veti spune, dar olimpicii, dar scolile de elita, dar miile de liceeni care pleaca la universitati occidentale, dar marii profesori? Stiu si eu ce sa raspund la aceste întrebari, mai mult sau mai putin retorice? Marile scoli, unde pretentiile financiare ilegale ale conducerii iau deja forma extorcarii (daca nu faceti fata, mars la o scoala de cartier, noi suntem liceu de elita! – spune, de regula, câte o matracuca pusa ca interimar de partidul de guvernamânt, ale carei performante pedagogice sunt nule), iar copiii vin dopati intelectual înca din clasa a doua (facem matematica în ora de sport daca vreti sa intre la o scoala buna!). De regula, rezultatele extraordinare ale elevilor sunt, de multe ori, sustinute eficient în jurii de profesorii lor conducatori, mereu aceeasi, prin rotatie, iar scolile de care vorbim sunt, totusi, acelea unde parintii se bat sa-si duca odraslele si unde corpul profesoral are de unde alege. Dar restul? Educatia este, de departe, cel mai vitregit sector al societatii românesti. Cu un buget penibil si cu un haos legislativ creat intentionat de grupurile de interese care sug banii pentru manuale, pentru dotari, pentru soft-uri sau pentru toate serviciile care roiesc în jurul scolii, cu un exemplu de degradare morala si de dispret la adresa bunei educatii sau a corectitudinii academice afisat de liota de politicieni analfabeti sau cu titluri obtinute prin frauda, la care se adauga umilintele zilnice ale profesorului obisnuit, agresat în clasa de puslamalele cu bani si de parintii lor monstruosi, starea scolii românesti nu poate fi, în marea ei majoritate, decât cea schitata frugal mai sus. Ma vor ierta, sper, cei care fac acest apostolat public din convingerea iluminista ca merita, în orice conditii, sa aduci un strop de lumina intelectuala în vietile de cele mai multe ori triste ale acestor copii lasati în deriva, cu familii sfâsiate sau plecate în patru zari pentru a câstiga o bucata de pâine, aruncati într-o lume fara repere morale si valori. Pentru ei, pentru acesti dascali de vocatie care, în ciuda vitregiilor, îsi continua lupta cu întunericul nestiintei, pentru copiii care merg pe jos, în fiecare zi, multi kilometri pentru a învata sa scrie si sa citeasca si pentru toti cei care cred, ca mine, ca educatia este valoarea de baza pe care statul trebuie sa o cultive si sa o subventioneze, îmi scot, acum palaria si le urez succes si sansa! Si sper sa nu emigreze chiar toti.” Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor Text aparut în sectiunea OPINII a Ziarului de Iasi
