În anul acela – nu mai tin minte care, în orice caz era unul din ultimii ani ai „domniei” lui Ceasca – am avut parte de o pila babana. Nu ma laud, ca vorba aia, lauda-i fata, nu ma condamn, ce rost ar avea? – pur si simplu constat. Adevarul este ca fara o pila zdravana nu reuseai sa vii cu postul în învatamânt dintr-un judet în altul. Iar eu reusisem sa vin în satul meu din judetul Iasi tocmai de la 54 de kilometri de Bacau. Sa fiu clar! Mai degraba urci Chomolungma fara serpasi decât sa reusesti un asemenea transfer. Cum am reusit? Ca mai întotdeauna, întâmplarea a avut un rol important. Când venea la sfârsit de saptamâna de la postul din judetul Bacau, treceam pe la matusa Ileana – Dumnezeu s-o ierte – cea care m-a botezat. Nana Ileana era singura. Locuia la o casa în Tatarasi, o casa înghesuita de blocuri. Si ea mi-a spus: „Lasa, Radule, ca eu am sa te ajut”. Mi-am zis în minte: „Ei, batrâna vorbeste gura fara ea. Nu are cum sa ma ajute”. Este drept, îmi placeau vorbele ei si mai ales glasul: dulce, mi se punea pe suflet ca o frunza de patlagina. Este drept, mama mi-a zis: „Când sora-mea Ileana zice ceva, sa stii ca se tine de cuvânt”. N-o prea credeam nici pe mama. Si iata cum s-a întâmplat! Nana Ileana locuia în Tatarasi la o casa ramasa printr-o minune în picioare. În jur se ridicasera blocuri. Mai erau doar vreo doua case pe pamânt, cum se zice în Basarabia. La ea veneau vecinele si trancaneau: ca la mahala. Printre aceste cucoane era si o asistenta medicala pe nume Ibanescu. Aceasta doamna era cam tra-la-la. De pilda, mângâia iepuroaicele pe care le crestea nana Ileana si batea cu palmuta pe iepuroii, care, se stie, sunt hipersexuali. Era în ultimii ani ai lui Ceasca, multi oameni cresteau iepuri ca sa-si completeze veniturile si sa aiba carne. Iepurii erau neimpozabili. Spun asta ca sa afle cei mai tineri, care nu au prins vremurile acelea. Si aceasta doamna Ibanescu aducea resturile vegetale de la bucatarie. Ba îl implica si pe domnul, pardon tovarasul Ibanescu, coscogea prim-secretar de judet, în aceasta operatiune. Dumnealui aducea cu sacul iarba de la marginea orasului. Si cara sacii cu masina. Trebuie sa spun ca acest domn Ibanescu a ajuns prim-secretar al judetului Iasi. Era un om blajin. În pofida figurii lui posomorâte, ba parca razboinice, mutra belicoasa, probabil câstigata în multe sedinte de partid. Nana Ileana mi-a pus o pila la doamna Ibanescu, doamna a vorbit cu domnul si asa am ajuns în satul natal de lânga Iasi. „La anul o sa ramâi pe drumuri la anul”, mi-a zis nervoasa Doamna Murgoci, inspectoarea sefa din învatamânt. Nu-i convenea ca trecusem peste ea. Numai ca în anul scolar viitor am dat examen la CCSITUMP, un institut de cercetare pe lânga CUG, si am intrat acolo ca traducator. Na, pune-mi sare pe coada, doamna inspctoare! Am intrat acolo si în 1990 am fost printre cei care am înfiintat revista Timpul. Si m-am trezit ca stiu sa scriu articole, carti etc. Asta fac si azi! Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
