Marturisesc ca scriu aceste rânduri cu mâhnire. Cu întristare. (...) Prin anii '86 am aparut amândoi, într-adevar, pe pagina întâi a revistei Dialog. Eu, cu o poezie intitulata Senin, domnia sa cu un tablou cu Ceausescu. A iesit un scandal de proportii. Revista Dialog a scapat ca prin urechile acului, era cât pe ce sa fie desfiintata dupa acest incident. „Senin”, aceasta e una din poeziile (o postez mai jos) pentru care, la începutul anilor optzeci, revista Dialog era cât pe ce sa fie desfiintata. Cealalta se numea „Patria”. Ele au aparut pe prima pagina si a fost recitata la Europa libera. A iesit un scandal imens. Redactia a trecut prin momente de cumpana. Redactorii au fost luati la întrebari. S-a cerut mult mai multa vigilenta. Imediat dupa aparitie, la revista a venit o comisie de la Consiliul Culturii de la Bucuresti, aflat atunci sub conducerea doamnei Suzana Gâdea. Poezia a fost analizata cu punct si virgula, fiind considerata subversiva. Timp de doi ani a fost prezentata ca exemplu negativ în taberele de creatie studentesti. Fara sa-si dea seama, partidul mi-a facut o publicitate imensa printre tineri. Nu stiu de ce, am evitat s-o reproduc în antologiile mele. O postez aici, acum. Cred ca au trecut mai mult de patruzeci de ani de când am scris-o. Ea poarta urmele disperarii fara margini de care eram cuprins în acei ani. Am scris-o când eram tânar. Într-o iarna bântuita de un viscol cumplit. Stateam la Doi Peri. Atras de urgia de afara, iesisem sa ma plimb, înfruntând crivatul, pe dealul Cetatuia. În departare, din când în când, când rafalele de vânt se mai potoleau, se întrezarea orasul. Eram cuprins de o stare de gol interior. Înfruntând viscolul, simteam cum creste în mine o forta de nestavilit. Si atunci privind tufisurile viscolite, privind si turnul casei, mi-au venit în minte primele versuri. Celelalte s-au derulat din mers. Senin// Cu ochii goi si privirea stinsa,/ ma voi pierde încet în patria mea./ Sfâsiat de nostalgia unui câmp alb,/ Descult voi pasi prin zapada.// Orb la hotarele ei, mult timp/ fara un cuvânt voi privi în afara./ Însotit de un stol negru,/ povara unei tristeti fara margini// cu capul în piept voi traversa încet câmpul nins.// Cersetor pe drumurile ei,/ ma voi pierde umil si tacut./ Prin târguri stravechi, prin sate pustii/ voi merge cu ochii în lacrimi.// Cer albastru, cer rosu ca lacrima,/ încet, încet et întuneci! *** Aceaste poezii au fost publicate într-un numar aniversar dedicat tovarasului. Deasupra poeziilor mele trona celebrul tablou al lui Dan Hatmanu, în care Ceausescu, aflat în compania tovarasei, ciocnea o cupa de sampanie cu voivodul Stefan cel Mare care îsi întindea bratul peste rama unui tablou. Aparut în acest context, si acest tablou, oarecum encomiastic, a fost considerat subversiv. Putini oameni cunosc aceste amanunte. Multi au ramas cu impresia ca tabloul lui Hatmanu e unul omagial. Poate, dar în omagiul asta se ascunde atâta ironie, încât daca îl privim si azi, fara voia noastra suntem cuprinsi de un zâmbet complice. Pornind de la tabloul acesta, dar si altele pe care le-a pictat, multe din ele reusite (Dan Hatmanu e printre putinii pictori ai Epocii de aur ai carui portrete dedicate marelui conducator rezista în timp, poate ca acesta e si pacatul sau - a facut arta acolo unde se cerea doar propaganda), a avut de patimit. Nu atunci, ci mai târziu. Imediat dupa revolutie. Atunci pictorul a fost o perioada de timp marginalizat. Mai mult decât atât, lucrarile murale pictate într-o locatie din satul sau natal, Scobinti, au fost vandalizate. Redau mai jos câteva rânduri pe care le-am scris pe marginea acestui subiect. Pentru Dan Hatmanu, Scobintii, satul sau natal, reprezinta, desigur, un fel de „centru al lumii”, locul unde se îngemaneaza lumina cu întunericul, unde timpul s-a oprit în loc, astfel ca orologiile arata mereu acelasi ora. Cea a fericitei copilarii. Scobintii lui Dan Hatmanu, situati la o aruncatura de bat de Cotnari si Hârlau, sunt, pentru el, un loc la fel de nostalgic ca Lancramul pentru Blaga, si la fel de fabulos ca Macondo lui Gabriel Garcia Marquez din romanul sau „Un veac de singuratate”. Ca si în Macondo, aici lumea e atât de proaspata, „încât multe lucruri nu au înca nume”, si pentru a le numi, copiii, dar si batrânii le picteaza în praful care acopera ulitele. Chiar si propriul chip pare desprins aici din alta lume. Materia devine efemera, si ceea ce ramâne e doar forma desenata în aer. Haloul, constiinta... Revelatia acestui loc sacru, pictorul l-a avut pe 4 martie 1977, când l-a prins cutremurul în timp ce locuia într-un hotel din Bucuresti. O parte din imobil s-a prabusit, iar pictorul, auzind scrâsnetul caramizilor si urletele oamenilor striviti de vii sub ziduri, n-a reusit sa-si revina în fire decât dupa câtiva ani. „Mi-am revenit greu dupa acest soc. Nu reuseam sa scap de cosmar. Am fost si pe la medici, dar degeaba. A fost suficient ca sa ma duc în satul meu natal si sa stau o perioada acolo, destul de scurta, ca sa-mi revin.” Atunci s-a gândit sa-si picteze de jur împrejur „casuta” acoperita cu stuf si cu lut pe jos, s-a apucat de lucru, dar cum aceasta era cam fragila, a trebui sa aleaga un alt loc. Edilii i-au pus la dispozitie sediul CAP-ului. „M-am nascut în scoala. Tatal meu era învatator la Scobinti si locuia acolo. Am vazut lumina dulce a zilei în incinta scolii. Într-o veche sala de clasa, cu ferestre înalte, ce dadeau înspre gradina. Mai târziu, tot încercând sa-mi rememorez clipa nasterii, m-am gândit s-o pictez. Dar erau prea multe ferestre pe fatada. Atunci mi-a fost pusa la dispozitie sediul gospodariei colective. Pastrez si acum o fotografie cu schele. Am pictat-o ajutat fiind si de unul din elevii mei, originar tot din Scobinti. Taranii au avut si ei un rol important în proiectul meu. M-am gândit sa fie o continuitate. Eu am pus bani pentru materiale, eu am muncit ca sa fac aceasta fresca. Am reprezentat scene din istorie. Pe straturi-straturi. O procesiune de voievozi. O scurta istorie în imagini a Moldovei, începând cu Dragos Voda si zimbrul si pâna-n zilele noastre. Am cautat s-o fac pe întelesul satenilor, dar am introdus si elemente de modernitate. Frescele erau pictate pe alocuri si cu ironie. Fiecare armata a unui voievod avea si un ostean care semana cu mine. Or eu nu prea aduc chiar a ostean…” Ca sa-si poata continua lucrarea, Dan Hatmanu a trebuit sa plateasca si un obol: „Eram constient ca trebuie sa fac un compromis. Asa ca am pus la capatul frescei o fraza din Ceausescu. Oarecum neutra. Ceva despre istorie. Am fost îndemnat sa duc istoria pâna la el. El era punctul ultim. Dar se voia a fi si primul. Alfa si omega. Începutul si sfârsitul neamului românesc. Poate chiar al istoriei. În timp ce mi se transmiteau aceste sugestii, în sinea mea ma întrebam: ce-ar fi s-o fac? Strecor câteva usoare ironii printre figurile pictate si-i transmit viitoarelor generatii adevarata mea parere despre marele conducator. Am stat mult în cumpana si am cântarit lucrurile în jos si în sus. Dar pâna la urma n-am facut-o. Ceva în mine ma împiedica sa fac acest compromis. Si atunci am apelat la un citat.” Citatul însa, se pare, ca l-a costat destul de scump pe maestrul Hatmanu... În prezent fresca nu mai exista. A fost acoperita cu tencuiala. Dupa caderea lui Ceausescu noii reprezentanti ai artelor frumoase au vandalizat-o. „Am dat un telefon la primarie. Am întrebat cine a facut acest lucru. Mi-au raspuns ca probabil niste copii, ca era peretele distrus… etc… Ce copii, ca eu am lucrat pe doua rânduri de schele…Cum puteau s-o acopere copiii?” În urma cu ceva ani, Dan Hatmanu fusese omagiat de sateni. I s-a conferit titlul de cetatean de onoare al Scobintilor. Dupa care, la scurta perioada de timp, a primit un telefon si i s-a spus ca au aparut niste fisuri în fresca. Oare acesta sa fi fost adevarul?! N-a trecut mult timp si a aflat ca fresca a fost acoperita de un strat gros de tencuiala. „Din cauza nervilor nu m-am mai dus sa discut cu ei. Pentru mine distrugerea frescei a fost un soc. Acum s-au sesizat altii. Inclusiv cei de la Patrimoniu si UNESCO. Daca mi-ar fi spus despre ce vorba, n-ar fi fost nici o problema. Stergeam inscriptia.” Marturisesc ca scriu aceste rânduri cu mâhnire. Cu întristare. De pictorul Dan Hatmanu ma leaga o întâmplare despre care am vorbit ceva mai sus. Prin anii '86 am aparut amândoi, într-adevar, pe pagina întâi a revistei Dialog. Eu, cu o poezie intitulata Senin, domnia sa cu un tablou cu Ceausescu. A iesit un scandal de proportii. Revista Dialog a scapat ca prin urechile acului, era cât pe ce sa fie desfiintata dupa acest incident. N-a fost singura lucrare de acest tip a lui Dan Hatmanu. Mai exista un autoportret festiv, în care pictorul apare în chip de presedinte, cu pieptul acoperit cu medalii. În altul, e zugravita figura lui Lenin, care parca îl împinge din spate. Mai exista, de asemenea, si un ciclu în care blocurile din cartierele Iasului sunt prezentate ca niste ladite de rosii. Si un altul în care artistul sta în cap. Erau lucrari mai mult decât subversive. Era o sfidare, de fapt, la adresa totalitarismului. Nu multi pictori au avut astfel de initiative. Lucrurile acestea, din pacate, s-au uitat. Distrugerea frescelor de la Scobinti poate fi pusa, desigur, si pe seama zelului de care o fi dat dovada vreun edil obscur, ale carui conceptii superficiale nu pot atinge, din nefericire, nici pe departe viziunea artistului. Sau poate o fi consecinta vechii constatari ca nimeni nu-i proroc în satul sau? Nichita Danilov este scriitor si publicist
