Corneliu Baba a prins sfârsitul unei lumi si începutul alteia. A prins comunismul în perioada sa cea mai dogmatica. A trebuit sa faca unele compromisuri pentru a rezista. Le-a facut doar la suprafata. A dat Cezarului ce-i al Cezarului, dar nu si-a pierdut crezul artistic. Ci, am putea spune, dimpotriva. Arta sa a depasit timpul în care a trait. Am cautat în spatele operei de arta personajele. N-a interesat cum arata ele în realitate. Din cele trei personaje ce apar în tabloul Odihna pe câmp, am avut sansa de-a gasi femeia care i-a servit ca model lui Corneliu Baba atunci când acesta a realizat în atelierul sau improvizat în curtea Liceului de Arta aceasta capodopera. Gazetaria mi-a oferit aceasta bucurie. Mergând pe urmele personajelor lui Baba, am avut impresia ca ma întorc în timp si ca particip, iertata-mi fie impietatea, dar acesta a fost sentimentul de care am fost cuprins în acele momente, alaturi de însusi Corneliu Baba la nasterea tabloului. Intentia mea a fost sa reconstitui atmosfera acelui timp. Sa reconstitui personajul sau personajele, atât cât e cu putinta. Mi-am dat seama ca nu poti sa reconstitui nimic fara sa apelezi la imaginatia ta si sa mistifici, într-un fel sau altul, realitatea, împingând-o, cu sau fara voia ta, într-o alta dimensiune. Viata însasi nu face altceva decât sa mistifice trecutul. Uneori si viitorul. Caci trecutul nu e o materie inerta, el se afla depozitat sub diferite forme în clipa care trece. De aceea chiar si cei care ajung la portile adevarului, îl transfigureaza, transformând realitatea în fictiune. M-a interesat modul cum pictorul Corneliu Baba, aflat la vârsta deplinei maturitati artistice – Baba avea atunci 48 de ani –, s-a comportat cu modelele, atât în atelier, cât si în afara lui. M-a interesat apoi înfatisarea personajului real. A femeii din tablou, caci, din pacate, nu am avut sansa sa gasesc si celalalt personaj, barbatul, pictat de Baba. În momentul în care faceam reportajul, personajul ce dormea obosit pe câmp – plecase de mult în lumea dreptilor. Nici pictorul Dan Hatmanu, nici sotia sa, Maria Hatmanu, si nici doamna Virginia Vasilievici, carora Corneliu Baba le-a fost profesor la Academia de Arte Frumoase din Iasi, nu stiu ce s-a întâmplat cu acesta. Am fost multumit sa aflu ca femeia din tablou se afla înca în viata si ca voi putea sa stau de vorba cu ea. Probabil ca daca as fi fost ceva mai insistent si nu atât de fascinat de tema, as fi aflat atunci mult mai multe amanunte despre toate personajele din Odihna pe câmp decât am aflat. Entuziasmul si nerabdarea mea mi-au jucat feste. Am aflat, totusi, ceva mai târziu, de la pictorul Bogdan Bârleanu, ca în perioada anilor 60, Mos Oare, barbatul din tablou, era în continuare paznic la Liceul de Arta, putând fi întâlnit în curtea scolii. Elevii stiau cine-i omul. Stiau ca-i servise ca model lui Baba, dar asta nu-i împiedica sa râda pe seama surzeniei lui. Îi aratau, de pilda în curte, o piatra si spuneau ca e o pasare sau un câine. Iar barbatul, fiindca nu auzea de loc, spunea cu o voce blânda, marcata totusi de surzenie: „Oare?”. Apoi, copiii îi aratau si excrementele de câine, spunând ca sunt niste pasaruici ce în curând o sa-si ia zborul. Si barbatul, ca sa nu-si tradeze betesugul le raspundea iarasi cu aceeasi voce seaca, marcata de betesugul lui: „Oare?”, în timp ce copiii izbucneau în hohote de râs, agatându-i ca în joaca, hârtiute de poalele hainei sau, daca era toamna, învârtindu-se în jurul lui, îi puneau pe umeri frunze moarte. Dar asta se întâmpla deja mai târziu, când paznicul îmbatrânise si nu mai era destul de atent la cele ce se petreceau în preajma lui. L-am întrebat pe Bogdan Bârleanu ce s-a întâmplat cu el. Pictorul nu stia. Mi-a spus doar ca numele personajul din tablou era Baritki. Mos Oare era doar o porecla. Întotdeauna parea usor nedumerit, de parca tocmai atunci s-ar fi sculat brusc dintr-un somn adânc. De la un alt pictor, Vasile Muresan-Murivale, am aflat ca mos Baritki ar fi fost calcat de tren. Faptul acesta i-ar fi povestit însusi Corneliu Baba în atelierul sau. Tot ce e posibil. Personajul, dincolo de betesugul sau, avea ceva tragic în el. E posibil ca traversând pe undeva calea ferata, n-a auzit suieratul locomotivei, si s-a trezit sub roti. Dumnezeu sa-l odihneasca în pace în lumea de dincolo, caci în lumea asta, chiar daca a fost pictat în interiorul unui atelier, el continua sa se odihneasca pe câmp. As fi vrut, desigur, sa aflu câteva amanunte si despre copilul ce apare în tablou. În ciuda investigatiilor mele, nu am aflat nimic. Copilul ramâne un mister. I-am întrebat pe sotii Hatmanu daca pruncul adormit la picioarele barbatului e copilul acestuia sau al femeii ce le vegheaza somnul. Mi-au spus ca nu stiu. Oricum, probabilitatea sa fie a femeii era destul de mica, întrucât în momentul în care îi poza lui Baba aceasta era însarcinata. Sa fi fost copilul lui Mos Oare sau mai degraba copilul apartinea unei rude apropiate a femeii sau a lui Mos Oare, aflat atunci la o vârsta destul de robusta? Nu-mi dau seama. Nu am gasit nici un fir pentru a afla câteva amanunte despre identitatea lui. Iata însa cum au decurs lucrurile pentru atmosferei personajelor acestui tablou. Într-o duminica dimineata, i-am telefonat doamnei Eugenia Scorpan, cum se numea femeia ce i-a servit ca model lui Corneliu Baba pentru Odihna pe câmp. Am aflat ca doamna Scorpan se pregatea sa mearga, ca în fiecare sfârsit de saptamâna, la cimitirul Sf. Vasile, la mormântul sotului ei, Constantin, care, pe la începutul anilor 90, îngrozit probabil de tranzitie, se hotarâse sa plece într-o lume mai buna. Am întrebat-o când as putea veni s-o vizitez, ca sa stam de vorba despre perioada în care i-a servit drept model lui Baba. Doamna Elvira n-a stat prea mult în cumpana si mi-a spus ca pot veni s-o vad imediat dupa ce se întoarce de la cimitir. Nu sta acolo mai mult de jumatate de ora. Are totul pregatit, si lumânari, si tamâie. Si cozonaci, si vin din cel mai bun pentru pomana. Daca nu se duce, nu se simte în largul ei. Acolo rosteste rugaciuni, si-i cere Domnului sa-l ierte si pe el, si s-o ierte si pe ea. Caci amândoi s-au luat cu una cu alta si au pacatuit si în fata lor, dar si în fata Domnului, ca mai tot omul. Acum era ora noua. Pe la zece si jumatate, ar putea sa fie înapoi. Am luat o marja de siguranta si am întrebat-o daca ora douasprezece îi convine sa ne vedem. Îi convenea. Numai bine se va întoarce de la cimitir si îsi va trage si sufletul. Astfel ca pe la unsprezece si jumatate m-am îmbracat si am iesit din casa. Vremea era frumoasa: cerul rece, înalt, brazdat pe alocuri de norisori sinilii. Gândul m-a dus nu stiu de ce la vremea colectivizarii. Prin fata ochilor mi se perindau chipuri de barbati si de femei, care veneau rând pe rând, cu fetele îngândurate, în fata mesei unde câtiva tovarasi aveau deschis un catastif. Tabloul acesta al lui Baba intitulat Constituirea gospodariei colective, pe care-l aveam în minte, pictat în 1950, nu emana prea mult optimism. El transmite mai mult îngândurare si îngrijorare umana si teama, teama atât de prezent, cât si de viitor. Nu era prea vesel nici tabloul colectivizarii din satul meu natal ce mi se perinda prin memorie. Rude, prieteni de familie, vecini: toti aveau fete îngândurate. Nori grei pluteau pe deasupra unor chipuri ce pareau ca-ti pierdusera legatura cu cerul si pamântul. Doar ciorile croncaneau vesele în copacii înca golasi unde îsi cladeau cuiburi cenusii, ce semanau cu niste musuroaie de cârtite întoarse cu vârful în jos. O atmosfera sumbra. De sfârsit de lume. Nici în tabloul lui Baba, dupa cum constatam, atmosfera nu e vesela. Cum a reusit Corneliu Baba sa-si salveze pânzele pictate în acea epoca dogmatica de clisee comuniste nu stiu. Probabil ca talentul sau era mai puternic decât propaganda proletcultista ce promova arta angajata în construirea noii orânduiri. În acest tablou, afirma reputatul critic de arta Pavel Susara, „prin iconografie si prin titlu, în plina epoca a realismului socialist, pictorul face o concesie superficiala propagandei comuniste si imperativelor estetice ale acesteia. Daca lucrarea s-ar numi Biroul de emigrari, de pilda, Mobilizarea, Referendum sau în oricare alt fel, si cheia de lectura iconografica s-ar schimba radical”. Cu alte cuvinte, dupa cum lasa sa se înteleaga Pavel Susara, în ciuda trecerii timpului, mesajul tabloului nu si-a pierdut actualitatea... Si asta fiindca desi orânduirea s-a schimbat, realitatea si dramele umane au ramas pe undeva aceleasi. În sfârsit, furat de aceste gânduri, am ajuns în Târgu Cucu, am prins din mers tramvaiul 3 si am coborât la Autogara. De aici, am cotit-o spre Gara. Urcând pe pod, am traversat pasarela Alexandru, privind cu nostalgie vechile locomotive de abur trase pe liniile moarte. Pe o astfel de locomotiva se fotografiase si grupul poetilor optzecisti compus din Traian T. Cosovei, Mircea Cartarescu, Florin Iaru si Ion Startan. Fotografia aceasta publicata pe coperta volumului lor de versuri aparut la Ed. Litera a devenit un simbol al lunedismului. Fiecare timp îsi are avatarurile sale. Exista un timp al facerii si unul al desfacerii. Personajele lui Baba au trait într-o epoca în care se încerca sa se construiasca o lume noua. Dupa care, cea cladita a început sa se desfaca, scârtiind din toate încheieturile. Comunismul a sfârsit printr-o implozie, a carei efecte le vedem si azi. Corneliu Baba a prins sfârsitul unei lumi si începutul alteia. A prins comunismul în perioada sa cea mai dogmatica. A trebuit sa faca unele compromisuri pentru a rezista. Le-a facut doar la suprafata. A dat Cezarului ce-i al Cezarului, dar nu si-a pierdut crezul artistic. Ci, am putea spune, dimpotriva. Arta sa a depasit timpul în care a trait. Realismul sau s-a varsat încetul cu încetul în existentialism. Si, desigur, în expresionism. În mutenia de lut a figurilor ce apar în opera sa razbate ceva din Strigatul lui Munch. (Va urma) Nichita Danilov este scriitor si publicist
