Un diplomat si expert geopolitic din Singapore crede ca secolul 21 va fi unul asiatic cu China în curs de a deveni hegemonul global; se poate, dar daca criticile sale la adresa Occidentului sunt corecte, viziunea sa idilica asupra Chinei este în contrast flagrant cu realitatea. Kishore Mahbubani a fost timp de 10 ani reprezentantul Singapore la ONU. Este însa cu siguranta mai cunoscut prin expertiza sa geopolitica, mai ales în privinta Chinei, Indiei si Asiei de Sud Est, fiind un invitat frecvent al think tank-urilor si al marilor universitati pentru conferinte sau stagii academice. Într-un interviu recent pe podcastul SINICA, specializat pe analiza politicii interne si externe a Beijingului, el abordeaza chestiunea raporturilor dintre lumea occidentala si „Sudul Global” (sintagma care a înlocuit „Lumea a Treia” din perioada primului Razboi Rece). Este o chestiune importanta, în mare parte absenta, inclusiv la noi, din analiza dinamicii geopolitice puse în miscare de razboiul din Ucraina. Pentru ca departe de a ne afla situatia ca „Ucraina sa fi unit lumea”, asa cum declara adesea presedintele Zelensky. De fapt nici macar unitatea transatlantica nu e chiar garantata, daca ne raportam la declaratiile lui Emmanuel Macron dupa vizita la Beijing. Ne aflam în situatia în care în mare masura restul lumii, 85 de procente din populatia globului mentioneaza Kishore Mahbubani, nu s-a raliat sanctiunilor impuse de Occident Rusiei. Pentru ca, explica el, restul lumii nu vede conflictul în termeni de Alb si Negru, asa cum fac occidentalii, ci crede ca si Rusia are preocupari legitime de securitate. Adaugând ca daca s-ar fi exclus ideea unei viitoare integrari a Ucrainei în NATO, razboiul ar fi putut fi evitat. Este o ipoteza foarte departe de realitate, mai ales dupa ce Serghei Lavrov a spus în câteva rânduri ca razboiul trebuie sa fie punctul de plecare pentru schimbarea actualei ordini mondiale, ceea ce în traducere înseamna ca Moscova vrea sa-si reconstituie, chiar si doar partial, fosta sfera de influenta din Estul Europei. Însa e un punct de vedere interesant pentru întelegerea manierei în care tarile din Sudul Global vad Occidentul si se raporteaza la actuala ordine mondiala pe care nici ele în general nu o agreeaza si o doresc schimbata. În discutia de pe SINICA, Kishore Mahbubani reia ideile majore din ultima sa carte publicata în 2020, „A câstigat China?”, care astârnit numeroase reactii si a fost intens comentata. Venea dupa un alt volum, din 2019, „A pierdut Vestul?”, care transmitea în mare acelasi mesaj: Vestul este într-un declin iremediabil, secolul 21 va fi unul asiatic, corectând aberatia care a fost dominatia Occidentului din ultimii 200 de ani. Plecând de aici, teza sa principala este aceea ca, desi nimic nu e sigur, actuala competitie geopolitica va fi câstigata foarte probabil de China. În acord cu vederile exprimate de intelectuali sinofili precum Martin Jacques sau Daniel Bell, dar si cu ceea ce scria si el într-un articol din The Economist din aprilie 2020, cu titlul sugestiv „Zorii secolului Asiatic”: „Era dominatiei occidentale se încheie. Revenirea Asiei în afacerile mondiale si în economia globala, care se întâmpla deja înainte declansarii pandemiei Covid-19, va fi cimentata într-o noua ordine mondiala dupa criza. Deferenta fata de societatile occidentale, care a fost norma în secolele XIX si XX, va fi înlocuita de un respect si o admiratie tot mai mari pentru cele din Asia de Est. Pandemia ar putea marca astfel începutul secolului asiatic”. Argumentul sau principal fiind contrastul dintre reactiile competente ale guvernelor din Asia de Est (în special China, Coreea de Sud si Singapore) si reactiile incompetente ale guvernelor occidentale în gestiunea pandemiei. Dupa o succesiune de evenimente initial dezastruoase, guvernul chinez a reusit sa tina sub control propria epidemie cu o viteza remarcabila, ilustrând punctele forte ale „modelului chinez”, sustine Mahbubani. Sigur, între timp am avut dezastruoasa „politica covid zero” impusa de Xi Jinping si s-a vazut ca masurile draconice adoptate la un moment dat în Vest, inspirate de „modelul chinezesc”, s-au dovedit mai mult decât discutabile. Si în privinta gestiunii pandemiei si prin impactul negativ enorm asupra economiei. În acest context, dar si din perspectiva manierei în care Xi Jinping s-a înconjurat doar de yesmeni cu prilejul preluarii celui de-al treilea mandat în fruntea tarii si a Partidului Comunist Chinez la fel de discutabila este si afirmatia sa ca „în prezent, China are, fara îndoiala, cel mai meritocratic guvern din lume”. În analiza de pe SINICA si din cartile sale, Kishore Mahbubani are cu siguranta dreptate atunci când spune ca Occidentul a ignorat complet dupa sfârsitul Razboiului Rece realitatile geopolitice. Tonul triumfalist exprimat de Francis Fukuyama în volumul celebru în care prevedea sfârsitul istoriei, în sensul în care democratia liberala si piata libera au câstigat definitiv partida, este în buna masura responsabil pentru situatia dificila si complicata în care Vestul se gaseste astazi. Mahbubani îsi aminteste de o întâlnire cu un înalt oficial belgian în 1991, anul care a marcat probabil apogeul triumfalismului post-Razboi Rece. În fata unui grup de asiatici, oficialul declara: „Razboiul Rece s-a încheiat. Au mai ramas doar doua superputeri: Statele Unite si Europa”. Dar iata cum istoria se razbuna! Este însa ironic, desi nu neaparat surprinzator, faptul ca, dupa ce subliniaza ca Occidentul nu a luat în seama ascensiunea Chinei în anii '90, Mahbubani spune ca acum ar trebui sa faca în esenta acelasi lucru preocupându-se în principal de amenintarea interna a populismului, mai degraba decât de amenintarea externa a Chinei. Pe care o considera o campioana a pietei libere, a globalizarii si a ordinii internationale. Dar cele doua aspecte nu se exclud reciproc, în fapt ele sunt strâns interconectate. Mai mult, pierderea pozitiei dominante internationale a Statelor Unite nu ar face aproape sigur decât sa agraveze criza interna din tara. Obiectivul principal al Americii ar trebuie sa fie îmbunatatirea mijloacelor de trai ale celor 330 de milioane de cetateni, nu pastrarea suprematiei sale în sistemul international, crede Mahbubani. Dar pot fi cele doua separate? Prosperitatea Occidentului s-a bazat si pe faptul ca a avut un acces neîngradit pe pietele globale. Asta i-a permis, între altele, sa impuna standarde tehnologice globale. Acest lucru nu mai este deloc garantat daca China devine noul hegemon mondial. În afara de asta mai trebuie facute câteva nuantari. China nu a îmbratisat piata libera asa cum sustine el, a îmbratisat comertul „liber”, unde a intrat în arena cu forta capitalismul de stat. Aparenta sa credinta ca Xi Jinping va conduce lumea ca un „bun împarat” denota acelasi tip de gândire magica („spre deosebire de Occident, China nu are niciun impuls misionar de a-si exporta ideologia în lume”). Afirmatia este naiva. China continua sa îsi încordeze muschii militari în Marea Chinei de Sud, intimidând tarile vecine, Taiwanul, Vietnamul, Filipinele si Japonia. China continua sa ameninte companiile private obligându-le sa adere la pozitiile sale oficiale privind drepturile omului si disputele teritoriale. Constrânge companiile aeriene sa mentioneze Taiwanul ca facând parte din China sau forteaza Mercedes sa îsi ceara scuze pentru ca îl citeaza pe Dalai Lama în reclame. Kishore Mahbubani are dreptate si atunci când vorbeste despre aroganta Vestului care tine predici în spatiul extra-occidental mai ales atunci când audienta se abate de la valori progresiste pe care în buna masura le respinge chiar publicul occidental. Un exemplu fiind promovarea agendei LGBTQ+ în tari din Africa care o resping masiv nu doar la nivelul guvernelor, ci si al societatii în ansamblu. Sau atunci când îsi imagineaza ca ar fi posibila democratia liberala în China în urma unei potentiale revolutii colorate. Însa procedeaza în oglinda atunci când spune ca viitorul Chinei va fi determinat de mostenirea unei civilizatii vechi de 4 mii de ani, nu de ceea ce vine de peste Oceanul Pacific de la o republica veche de 250 de ani. Civilizatia în cauza nu s-a nascut din neant, are si ea în spate una cel putin la fel de veche, exceptionala mostenire greco-romana, Magna Carta, Renasterea, Iluminismul, filosofia si pleiada de exceptionale descoperiri stiintifice care stau la baza a ceea ce se învata si în universitatile chinezesti. Pe de alta parte, valorile liberale clasice precum libertatea individuala, libertatea de expresie, justitia independenta au fost îmbratisate mai peste tot în lume atunci când oamenii au putut sa decida. De pilda în Hong Kong, unde cei de acolo au putut fi fortati doar printr-o represiune brutala sa renunte la valorile si tipul de institutii mostenite de la britanici în favoarea celor promovate de la Beijing care îsi trag seva, dupa cum spune el, din 4 mii de ani de civilizatie. Oarecum pe aceeasi linie de gândire, Kishore Mahbubani mai da exemplul Africii unde, spune el, chinezii ofera poduri, cai ferate, sosele în timp ce americanii ofera prelegeri. E însa o descriere idilica. Toate aceste „oferte” nu sunt gratis, sunt adesea proiecte nerealiste pe care tarile în cauza nu si le pot de fapt permite asa ca intra în dificultati financiare majore, ca în Pakistan sau în Muntenegru, sau pierd garantiile, porturi – ca în Sri Lanka, sau zacaminte diverse. În plus, Beijingul ofera si sisteme de supraveghere a opozitiei care desigur sunt mult mai tentante pentru liderii locali, africani sau din America de Sud, decât programele Bancii Mondiale. Multe dintre observatiile critice facute de Mahbubani la adresa Americii si Occidentului sunt corecte. Problemele apar atunci când el prezinta o imagine idilica a Chinei, a viziunii acesteia asupra lumii si intentiilor sale. „Lumea de dupa criza COVID ar putea sa vada un Occident slabit si o China mai asertiva”, scria el în articolul din 2020 din The Economist, la începutul pandemiei. „Si ne putem astepta ca Beijingul sa foloseasca acest ascendent. Paradoxal, o ordine condusa de China s-ar putea dovedi a fi o ordine mai «democratica». China nu doreste sa îsi exporte modelul. Ea poate trai cu o lume multipolara diversa. Viitorul secol asiatic nu trebuie sa fie neaparat incomod pentru Occident sau pentru restul lumii”. Adaugând ca ordinea globala bazata pe reguli, „un cadou facut de Occident lumii dupa cel de-al doilea razboi mondial”, nu va fi în nici un caz amenintata de China atunci când aceasta va deveni, inevitabil, puterea economica incontestabila a lumii. „În calitate de cel mai mare beneficiar actual al acestei ordini o va proteja desi va încerca în mod sistematic sa reduca influenta americana în cadrul organizatiilor internationale.” Astfel de prognoze optimiste au fost contrazise recent chiar de Xi Jinping care, înaintea despartirii de Vladimir Putin de la Kremlin, i-a spus acestuia sa se astepte la „schimbari cum nu s-au mai vazut în ultima suta de ani”. De altfel la Beijing opinia cea mai raspândita este aceea ca obiectivul strategic al Chinei este sa de-americanizeze lumea, sa modifice radical actuala ordine internationala, chiar daca ar putea suporta si ea un impact negativ. Imaginea în mare parte idilica asupra Chinei prezentata de Muhbabani în cursul dialogului din SINICA si în cartilor sale este contrazisa flagrant de cea care reiese dintr-o alta carte, „Invazia tacuta: Influenta Chinei în Australia” de Clive Hamilton. De fapt, în lumea reala, China duce o politica agresiva prin care vrea sa influenteze si sa controleze politicile guvernamentale, industria, universitatile, scolile, prin amenintari, infiltrare, mita, coruptie si spionaj. În paralel, încearca sa cumpere structurile care controleaza infrastructurile cheie, din Chile pâna în America si Australia, cum ar fi aprovizionarea cu energie si telecomunicatiile, si este implicata masiv în furturi de proprietate intelectuala. În opinia lui Mahbubani, America se comporta astazi la fel cum o facea fosta Uniune Sovietica la apogeul Razboiului Rece, în timp ce China se comporta acum mai mult ca America în trecut. De partea cealalta, China are o abordare rabdatoare, pe termen lung, în relatiile cu America, fiind în acelasi timp profund nedumerita de actiunile americane. Sugerând ca ambele parti trebuie sa convina asupra unor obiective strategice ca baza pentru o coexistenta pasnica. Pare o propunere rezonabila însa atunci când se intra în detalii pare ca în principal doar America ar trebuie sa se conformeze. Din moment ce asta ar însemna ignorarea comportamentului agresiv al Chinei care impune sanctiuni si penalitati financiare împotriva tarilor care o deranjeaza (precum Australia, Lituania, Norvegia), noilor legi de securitate din Hong Kong, acumularii agresive de arme militare si spatiale, spionajului secret si controlului infrastructurilor vitale. Viziunea lui Kishore Mahbubani asupra competitiei geopolitice între America si China si a felului în care se raporteaza Sudul Global la Occident este extrem de utila pentru a întelege perceptiile si alinierile de asteptat din afara spatiului occidental. Exista resentimente extinse, unele justificate, altele mai putin. De aceea e de asteptat ca în multe regiuni, în special în Africa si în America de Sud, Vestul sa piarda în continuare influenta în dauna Chinei, mai ales daca se consolideaza perceptia ca se afla într-un declin iremediabil. Ceva ce ar putea fi perceput drept o înfrângere în Ucraina ar întari aceasta convingere. Credinta ca aceasta tendinta ar putea fi inversata prin solutii de tipul celor imaginate într-un articol aparut în Foreign Affairs sub semnatura lui David Miliband care sugera, de pilda, un sprijin financiar masiv pentru reducerea emisiilor de carbon în tarile sarace, face parte din aceeasi categorie de abordari naive care au marcat perioada care a urmat Primului Razboi Rece.
