E paradoxal ce traim acum. Un paradox aproape incredibil. Pe de o parte avem oamenii pusi la punct cu tehnologia, gata de orice adaptare, cu acces la informatie, energici, inventivi, iar pe de alta parte avem vârstnicii certati la cutite cu tehnologiile pe care nu numai ca nu le pricep, dar le si refuza vehement pe motiv ca sunt perverse, complicate, inutile, chiar diavolesti. Undeva între Craciun si Revelion, când mai toate magazinele si institutiile erau închise, am avut ocazia sa stau câteva zeci de minute cu trei pensionari, închis la propriu în holul cu bancomate al unei banci cu serviciul 24 h, cât timp se alimentau aparatele cu bani. Ca întotdeauna în asemenea situatii au început discutii între noi pe tot felul de teme. Eu am intervenit rareori, mai mult am ascultat. A fost o coincidenta sa fie trei pensionari, dar toti vorbeau despre acelasi lucru: viata pentru ei devine din ce în ce mai grea. Am încercat sa îi conving sa priveasca lucrurile din alta perspectiva pentru a vedea si alt adevar, spunându-le ca poate se înseala, pentru ca se vorbeste foarte des în ziua de azi despre nevoile din ce în ce mai mari ale omului contemporan, de multe ori nejustificate si superficiale, si despre risipa care se face mai ales de sarbatori când toti cumpara mult mai mult decât consuma, iar apoi arunca, dar m-am trezit ca eram în locul total gresit pentru a spune acel lucru. Toti trei, care nu se cunosteau între ei, au marturisit ca fac economie la orice, ca manânca pâine veche, ca nu arunca nimic, ca nu irosesc bani degeaba, si ca fac totul ca sa nu ceara ajutor, umilindu-se, de la copiii lor pentru întretinere si alte cheltuieli absolut necesare. Dadeau exemple de preturi din piata, de noile scumpiri si de câti bani le trebuiau pentru a-si permite sa cumpere ceea ce au nevoie. Mi-am amintit atunci despre declaratiile glorioase ale politicienilor si economistilor care spun peste tot ca tara noastra merge excelent, ca economia bubuie, ca o ducem mult mai bine decât înainte de Revolutie, dar mi-am dat seama ca acei specialisti se refereau doar la generatiile sub 65 de ani, nu la cei mai în vârsta precum pensionarii cu care vorbeam eu. Pentru aceia totul merge de fapt în jos, catre pragul saraciei, si nu sunt putini deloc. S-au publicat chiar recent câteva sondaje care au analizat simpatiile cetatenilor fata de regimurile trecute si cele prezente si s-a constatat ca un procentaj aproape de 50- acordau un credit mai mare regimului comunist decât celui democratic în care „ne scaldam” de peste 30 de ani. Dintre acestia majoritatea erau exact pensionarii despre care vorbeam. Si cum sa nu fie asa, daca prapastia dintre saraci si bogati este din ce în ce mai mare? Iar la aceasta, iata ca se adauga o alta prapastie, care e si ea în crestere, cea dintre generatii. Românii peste 65 de ani se simteau în regimul trecut mai în siguranta decât acum când sunt practic abandonati, nu doar de catre sistem, ci chiar de catre celelalte generatii mai tinere. Si chiar asta este sentimentul, de abandon. Oamenii acestia sunt lasati în urma de catre societate. Tineretul a luat-o la goana calare pe tehnologie, cu ochii mereu în telefoane, preocupati de lucruri de multe ori stupide, superficiale si fara nicio finalitate concreta, tintind catre un viitor din ce în ce mai tentant doar ca imagine, dar fara consistenta, lipsit chipurile de griji si plin de huzur, prosper chiar. Acestia sunt cei care aglomereaza magazinele si cumpara mult mai mult decât au nevoie si care arunca apoi jumatate din produse la gunoi. La ei se raporteaza guvernul când spune ca tara merge brici, la cei care produc si consuma în ritm alert. Dar ce facem cu ceilalti? Exista si alti oameni pe aceste plaiuri. E paradoxal ce traim acum. Un paradox aproape incredibil. Pe de o parte avem oamenii pusi la punct cu tehnologia, gata de orice adaptare, cu acces la informatie, energici, inventivi, iar pe de alta parte avem vârstnicii certati la cutite cu tehnologiile pe care nu numai ca nu le pricep, dar le si refuza vehement pe motiv ca sunt perverse, complicate, inutile, chiar diavolesti. Iar asta se reflecta în toate straturile. Deunazi eram la o pârtie, una dintre putinele din tara deschise, cu zapada artificiala, si am observat nu unul, ci doi batrâni care urcau pârtia pe jos. Nu i-am întrebat, dar dupa echipamentul pe care îl aveau era usor de înteles: nu aveau bani pentru teleschi. Era o imagine simbolica pentru situatia actuala din România: majoritatea turistilor, tineri, cu echipament scump, performant, costisitor, coborau pârtia cu viteza si se înghesuiau apoi în cozi imense la teleschiuri, iar câtiva, mai în vârsta, foarte putini, rupti de restul, urcau pârtia pe jos, singuri, în ritmul lor, facând parca parte din alta dimensiune. Tinerii faceau câte 10-15 coborâri pe zi, batrânii doar 2-3. Acum, în mijloc de ianuarie dintr-un nou an ce se anunta plin de evenimente, de surprize, de schimbari radicale, unii dintre noi se preocupa cu maxima grija de „Dry January”, urmând diete costisitoare pentru detoxifierea de dupa sarbatori, pentru recuperarea ficatului afectat de la consumul exagerat al bauturilor scumpe sau al drogurilor, dar, în acelasi timp, pe acelasi teritoriu si în aceleasi circumstante politico-economice, alti români îsi socotesc la sânge banii pâna la urmatoarea pensie, astfel încât sa le ajunga fara a suferi de foame, frig sau boli. Ne trimitem batrânii în azilele groazei numai sa nu îi mai vedem cum sufera, cum se vaita, sa ne prefacem ca totul e ok, asa cum ni se arata la televizor, cum ne asteptam sa fie. Nu suntem mai prejos decât triburile salbatice din preistorie care îsi omorau batrânii si bolnavii ca sa nu le mai consume din resursele de hrana, sa nu le mai încetineasca mersul, sa nu le mai scada moralul celor tineri si energici. O generatie întreaga ar trebui sa dispara brusc din lume, peste noapte daca se poate, pentru simplul fapt ca nu este în stare sa tina pasul cu schimbarile actuale si nu poate fi la fel de productiva, de eficienta precum cele tinere. Asta e civilizatia cu care ne laudam. Câti dintre cei tineri s-au uitat oare la asa-numitul Revelion de pe canalele tv asa cum ne uitam altadata toti în România comunista? Extrem de putini, cu siguranta, poate doar siliti de împrejurari vitrege. Majoritatea telespectatorilor au fost batrânii care nu au avut nimic altceva de facut, nu au putut nici macar iesi în centru pentru a vedea artificiile si spectacolul primarului. La multi ani precum acestia? Pentru ce? Briscan Zara este scriitor si publicist
