„Bombele vii” au devenit tactica de lupta principala a teroristilor. Ce oare îi împinge pe unii oameni sa arunce în aer multimea? Ce îi determina sa ucida zeci, sute de semeni cu sânge rece? Sunt psihopati sau, dimpotriva, sunt absolut sanatosi la minte? Acestea sunt doar câteva din întrebarile pe care ni le punem ori de câte ori în lume apar astfel de atacuri de neînteles. La 11 martie 2004, 191 de persoane au fost ucise si aproape 2000 au fost ranite când zece bombe au explodat în patru trenuri aflate în zona Madridului. Ulterior, s-a descoperit ca bombele au fost detonate folosindu-se, de la distanta, telefoanele mobile. Pe 11 septembrie 2001, în SUA, atacatorii sinucigasi ai organizatiei teroriste al-Qaeda au deturnat avioane cu pasageri intrând cu ele în doua turnuri ale World Trade Center si în cladirea Pentagonului. În urma celei mai mari serii de atacuri teroriste din lume, 2 996 de persoane au fost ucise si peste 6 000 de persoane au fost ranite. Organizatorul atacului terorist a fost gruparea al-Qaeda si liderul sau Osama bin Laden. La 12 octombrie 2002, un atac sinucigas si o explozie cu masina-bomba în apropierea cluburilor de noapte din statiunea Kuta, Bali, au ucis 202 persoane, dintre care 164 turisti straini, iar 209 persoane au fost ranite. În urma cu 10 ani, norvegianul Anders Brevik a detonat o masina plina cu explozibili în apropierea unui complex guvernamental din Oslo, apoi a mers pe insula Utoya, unde a împuscat 69 de participanti la o tabara de vara a tinerilor afiliati Partidului Muncitorilor. În total, 77 de persoane au devenit victime ale atacurilor lui Brevik. Zilele acestea, un atac terorist în Iran, s-a soldat cu 102 morti. Altul, la diferenta de o zi, a avut loc în Japonia. Exemplele, din nefericire, pot continua. „Bombele vii” au devenit tactica de lupta principala a teroristilor. Ce oare îi împinge pe unii oameni sa arunce în aer multimea? Ce îi determina sa ucida zeci, sute de semeni cu sânge rece? Sunt psihopati sau, dimpotriva, sunt absolut sanatosi la minte? Acestea sunt doar câteva din întrebarile pe care ni le punem ori de câte ori în lume apar astfel de atacuri de neînteles. În ultimii 30-40 de ani, astfel de conflagratii teroriste s-au dovedit, adesea, a fi un instrument extrem de eficient pentru a pune presiune asupra „inamicului” lor. Folosirea intensiva a atacatorilor sinucigasi a determinat, daca facem o scurta incursiune în trecut, retragerea fortelor armate americane si franceze din Liban în 1983, a trupelor israeliene din Liban în 1985 si din Fâsia Gaza si Cisiordania în 1995 sau acordarea independentei kurzilor de catre guvernul turc la sfârsitul anilor 1990. Exemplele ar putea continua. În al doilea rând, avantajul folosirii atacatorilor sinucigasi implica si capacitatea de a provoca mai multe daune într-o multime si declansarea unei atmosfere de teroare mult mai eficiente, ca sa spunem asa, decât utilizarea unor arme pe un câmp deschis. Iar teroristii au luat în calcul acest lucru. Pe de alta parte, aceasta modalitate de a ucide e eficienta pentru gruparile teroriste datorita faptului ca autorul masacrului nu se asteapta sa ramâna în viata si nu va putea oferi, odata prins, informatii despre gruparea din care face parte. Acesta este un „avantaj” deosebit de important pentru organizatorii teroristi atunci când tinta o reprezinta civilii si scopul atacului este intimidarea acestora. Teroarea se extinde si dupa masacru, neavând informatii, populatia civila se poate astepta la un alt atac la fel de neasteptat si sângeros. Apoi, astfel de atacuri teroriste au un impact psihologic mai mare asupra societatii, nu moare un om, ci mor sute sau mii, iar teroarea pe care o raspândeste un asemenea act este benefica pentru atacatori, prin teroare poti obtine beneficii politice, financiare, poti manipula. Terorismul sinucigas se bazeaza, în mare parte, pe imaginea eroica a „martirului”, sustinuta, cred multi, de cele mai multe ori, de ideologia religioasa. Ideologia atentatelor sinucigase foloseste traditii culturale si exemple istorice care fac ca o astfel de moarte sa fie nu numai acceptabila, ci si laudabila, din punctul lor de vedere. În statele islamice, familiile atacatorilor sinucigasi primesc asistenta financiara atât de la organizatiile teroriste, cât si de la simpatizanti. În acelasi timp, exista opinia larg raspândita conform careia atacatorii sinucigasi musulmani sunt atrasi de însusi statutul de sfinti martiri si de recompensa „divina” pentru cei care au murit pentru cauza islamului, o opinie care nu explica, totusi, de ce viata teroristului însusi si a potentialelor victime, chiar si musulmane, îsi pierde valoarea pentru el. Nici nu explica faptul ca tot mai multe femei, cum a fost în cazul atacului din Japonia de saptamâna trecuta sau Cecenia din anii 2000, devin atacatori sinucigasi. Fiind femei, nici o ideologie religioasa nu le promite un statut de erou, mai ales acele religii în care femeia are mai multe restrictii decât drepturi, nici fecioare în Rai, cum li se promite barbatilor. Ateismul dus la extrema, de asemenea, poate provoca aceleasi efecte. Brevik, de pilda, nu pare a fi un fanatic religios, ci dimpotriva. Nici David Kozac, atacatorul din Praga, nu fusese prea mult dus pe la biserica. Exista multe exemple din istoria secolului XIX si XX unde atacatorii luptau împotriva dogmelor religioase. În Rusia, de pilda, în preajma revolutiei, atentatele erau ceva obisnuit. Dincolo de ideea ca teroristii actioneaza în numele unei anumite religii, exista, deci, si alte explicatii. Ne vom stradui sa punctam sumar, atât cât ne permite spatiul, câteva dintre ele. Sunt sau nu sunt întregi la minte teroristii, e una din întrebarile care se ridica cel mai des. Credem, si nu doar noi, ci si cei care se ocupa cu studiul acestor fenomene, ca atacatorii sinucigasi nu pot fi descrisi în termeni de psihopatologie. Putem spune, desigur, ca orice persoana care trage cu arma într-un semen are o problema patologica, pentru ca o crima este cea mai grava fapta pe care o poate savârsi cineva. În limbajul politic ei, atacatorii, sunt numiti fanatici. În limbajul psihologic, nu exista termen echivalent în patologie sinonim cu fanatismul extrem de care ei dau dovada. Cum nu exista, desigur, un profil psihologic specific, unitar, al personalitatii unui terorist. Un atentator sinucigas, credem, nu poate fi evaluat deloc din punctul de vedere al psihologiei obisnuite. Exista o cu totul alta psihologie, straina chiar si unor specialisti: psihologia razbunarii, izvorâta din doua sentimente care nu au fost niciodata satisfacute – nevoia acuta de iubire si nevoia teribila de razbunare. Ei sunt obsedati de setea de razbunare pe semenii lor, iar aceasta este o stare mentala alterata. Toti teroristii sunt constienti de faptul ca tintele lor nu sunt obiectivele lor principale. Scopul principal este atragerea atentiei asupra lor, e un mod de a se face recunoscuti, apreciati, vizibili într-o lume în care nu s-au putut exprima, evidentia sau face utili, niciodata n-au reusit sa obtina acestea în existenta lor. Sa te stabilesti ca persoana într-o societate înseamna sa obtii, printre altele, recunoasterea celorlalti. O recunoastere pe care n-ai reusit s-o obtii niciodata în viata ta, poate fi un motiv de profunda frustrare. Iar aceasta frustrare profunda poate conduce la nevoia acuta de razbunare. Aceasta idee poate explica actiunile atacatorilor sinucigasi. Cum obtii aceasta recunoastere? Facându-i pe toti, pe mapamond, sa vorbeasca despre tine. De aceea, acestia aleg cele mai simbolice locuri pentru masacre. Un atac terorist asupra unei piete dintr-un oras mic dintr-o tara din lumea a treia nu va provoca un astfel de flux informational în mass media precum o explozie în centrul unei mari metropole europene sau americane. Imaginile cu turnurile gemene distruse din New York, de pilda, au fost si vor ramâne mult timp înradacinate în constiinta masei ca simbol al existentei celulelor teroriste, al puterii si nebuniei lor, lucru care nu s-ar fi întâmplat daca atacul ar fi fost, sa zicem, într-o biserica dintr-un satuc din Europa de Est sau în statia de autobuz de la periferia unui orasel de provincie. Acest deficit de recunoastere – nu credinta într-o religie, de oricare fel ar fi ea, nu ateismul – sunt cele care îi incita pe tineri la crime în masa si terorism. Recrutatorii mortii „sacre” le prezinta acestor tineri – în general, cu vârste cuprinse între 15 si 25 de ani – un dusman tangibil pentru a-si canaliza impulsurile agresive, precum si o promisiune de demnitate sublima si eroism prin sacrificare de sine. Iar idealul glorios al mortii, unde îl asteapta însusi Dumnezeu cu masa pusa, este o eficienta protectie pentru deficitul de recunoastere de care acestia sufera în societatea în care traiesc. Teroristii sunt caracterizati de o viziune gnostica asupra lumii: ei sunt convinsi ca ordinea existenta este condamnata sa piara, ca va fi înlocuita de o cu totul alta ordine, pentru care sunt necesare schimbari radicale. Iar ei au impresia ca sunt cei care fac schimbarile pentru aceasta noua societate ideala, daca n-ar fi ei lumea ar bate pasul pe loc. Acest fenomen este similar cu ideea ca fara vinovatie, – ei considerându-se nevinovati, dar având scopuri nobile pentru umanitate, – o persoana nu va fi pedepsita nici de etica sociala, nici de lumea de dincolo. La nivel interpersonal, aceasta se manifesta printr-o distorsiune a perspectivei timpului: prezentul este mai putin semnificativ din punct de vedere emotional decât trecutul sau viitorul. Drept urmare, atât viata proprie, cât si a altcuiva este devalorizata: scopul lor justifica mijloacele, este necesar sa distrugem lumea în numele mântuirii ei. Lumea nu m-a recunoscut, eu însa o sa-i ofer un alt curs pentru care o sa-mi fie recunoscatoare. Fenomenul terorismului a dezvoltat întotdeauna în noi sentimente ambivalente: pe de o parte, groaza si uimire, pe de alta parte – interes nemarginit, dorinta de a întelege de ce oamenii aduna bombe si le arunca în alti oameni sau împusca la întâmplare multimea. Sau chiar merg la martiriu, în esenta un ritual de sacrificiu de sine, aruncându-se în aer într-un loc public, luând viata unor oameni nevinovati, sau sinucigându-se dupa ce au facut-o, asa cum s-a întâmplat cu studentul din Praga, David Kozak, un individ care a luat viata a 17 oameni, inclusiv a propriului sau parinte. De ce pentru ei, atacatorii-sinucigasi, o idee este mai importanta decât propria lor viata? Daria Trepova, o rusoaica în vârsta de 26 de ani, a fost acuzata anul trecut de implicarea în explozia care l-a ucis pe corespondentul militar rus Vladlen Tatarski si a ranit peste 40 de persoane. La un eveniment, asa cum a relatat presa, femeia i-a predat jurnalistului o figurina presupus a fi plina cu explozibil. Cu un an înainte, aflam din aceleasi surse, ca ea a relatat pe Twitter ca se gândeste la sinucidere „de la 20 pâna la 150 de ori pe zi”. Nimanui nu i-a pasat de asta. Muhammad Atta, în vârsta de 33 de ani, care a pilotat unul dintre avioanele deturnate la 11 septembrie 2001, era si el o persoana extrem de retrasa si suferea de depresie. Nu a reusit sa-si gaseasca un loc în societatea europeana si sa construiasca strategii de comunicare cu alti oameni. De depresie suferea si Kozak, un alt neînteles de cei apropiati. În cazul lui Brevik, o comisie de psihiatri l-au diagnosticat initial cu schizofrenie paranoida, dar ulterior, o alta comisie cu o tulburare de personalitate narcisista si minciuna patologica. O astfel de „vulnerabilitate” si, drept consecinta, marginalitate sociala, este adesea compensata de dorinta de a sacrifica totul pentru a-ti gasi oamenii printre care vei fi apreciat. Sigur, atâtia oameni sufera de diverse tulburari, iar depresia este o boala la moda, însa asta nu presupune ca toti cei suferinzi pun mâna pe arma sa ucida. De aceea spuneam ca acesti oameni, care aleg sa savârseasca zeci, sute de crime în masa, nu încap în cliseele stiute de psihopatologie. Tulburarile lor mintale se amesteca cu acea nevoie acuta de razbunare si de recunoastere, unica pentru fiecare în parte, având o stima de sine scazuta, fiecare având o istorie personala traumatizanta, singuratate si nevoie acuta de iubire, care pot genera, amestecate, acte monstruoase daca nu se intervine la timp. Si, se pare ca nu s-a intervenit la timp: unii se manifesta prin a-si sacrifica familia, altii ies în strada pentru a sacrifica mase. Este necesar sa se faca distinctia între profilul psihologic al persoanelor capabile sa ucida si cele care pot fi folosite de liderii gruparilor teroriste pentru astfel de acte. În primul rând, liderii celulelor teroriste sunt indivizi care nu au reusit sa se realizeze în sfera politica, sociala, dar care tind spre putere si au un puternic complex de inferioritate. Lor, în cele mai multe situatii, li se alatura criminali care au varsat deja sânge si sunt capabili sa îndeplineasca orice ordin pentru bani. O sursa importanta de cadre teroriste sunt mercenarii care au fost în diferite regiuni de conflict, luptând de o parte sau de alta a baricadei. Pentru psihologia lor, un singur lucru este important: cine va plati mai mult. Banul reprezinta valoarea lor, cu cât sunt mai multi, cu atât presupun ei sunt mai valorosi. Persoanele cu diverse anomalii mentale, ca cele mentionate anterior, nu trebuie ignorate. De mentionat ca activitatile lor criminale sunt stimulate adeseori de mass-media si social-media, care dezvaluie nu doar metodele si mijloacele folosite în actele teroriste, ci si popularizeaza personalitatile autorilor lor. Clar este un lucru: majoritatea teroristilor se caracterizeaza prin prezenta unor sindroame primitive care împiedica rezolvarea unor probleme complexe etice si morale. Cercetarile arata ca, în ciuda prezentei unor caracteristici psihologice similare, nu exista niciun motiv sa vorbim despre existenta unui portret complex, dar clar, standard, al unui terorist. Putem, însa, distinge cel putin doua tipuri psihologice distincte: unul care se remarca prin inteligenta ridicata, încredere în sine, stima de sine ridicata si dorinta de autoafirmare, caracteristice psihopatiei, în timp ce ceilalti sunt nesiguri, perdanti, cu un „eu” slab, un trecut traumatizant si o stima de sine scazuta. Dar atât primul, cât si cel din urma, se caracterizeaza prin agresivitate ridicata, dorinta de a se afirma cu orice pret si, mai ales, fanatism. Al doilea tip psihologic este materialul de constructie ideal pentru orice grup terorist, în care acest individ slab gaseste sprijin, un sentiment de utilitate, încredere în sine, un sentiment de „noi” în care se regaseste eul sau debusolat. De dragul grupului de referinta nou dobândit, aceasta persoana urmareste cu usurinta orice idee care justifica securitatea în oricare dintre actiunile sale. Si daca securitatea eului sau presupune crima în masa, o va face fara sa mai gândeasca. Psihologia comportamentala insista ca cu cât un subiect primeste mai multa întarire pentru comportamentul sau, cu atât este mai probabil ca comportamentul sa continue, si cu cât este pedepsit mai des, cu atât este mai putin probabil sa se repete. Cu toate acestea, întarirea si pedeapsa sunt adesea dificil de identificat în situatia atacatorilor sinucigasi, deoarece sunt inversate în unele situatii. Pentru ei, pericolul si moartea sunt alimentate de ideea ca actiunile lor duc la victoria ideologiei pentru care cred ei ca lupta. De fapt, e victoria propriului eu în fata societatii, si asta-i mâna-n lupta. Din punct de vedere psihologic, terorismul este o continuare a radicalismului, a extremismului si a fanatismului. Credem ca e forma cea mai grava a tulburarilor psihice pe care le cunoastem. Prin mecanism represiv, societatea nu face decât sa-si sporeasca circuitul repetitiv. Pentru ca aceasta recunoastere de care vorbeam sa aiba loc, este necesar sa întelegem cum se constituie un subiect, cum functioneaza afectiunile lui, si ceea ce îl face vulnerabil. Aici consta importanta psihanalizei: întelegerea constitutiei subiective a fiintei umane este fundamentala, atât pentru a crea raspunsuri non-violente la agresiuni, cât si pentru a evidentia responsabilitatea colectiva în situatii de teroare si terorism. Ne mentinem ideea ca nu credinta într-o religie, nu Iisus, Buddha sau Mohamed, nu ideologiile politice de stânga sau de dreapta, nu ateismul sau încalzirea globala poarta vina pentru masacrele de pe strazile lumii, ci fiinta umana neînteleasa, repudiata si umilita de societate, fiinta umana debusolata, care atunci când nu se mai poate agata cu mâinile de zid pentru a se face vazuta la fereastra, se agata de arma îndreptata asupra semenilor sai. În numele a orice crede ea ca trebuie sa ucida. Cristina Danilov este psiholog
