Tema ascunderii este una capitala pentru a întelege ce anume are puterea de a sabota mântuirea noastra. Omul are tendinta de a-L acuza pe Dumnezeu ca Se ascunde, ca e de negasit, de nepatruns, de neînteles. Si se victimeaza astfel, aflând aici, în ultima instanta, justificare pentru caderile sau neputintele sale, precum face Tudor Arghezi în versurile: „Încerc de-o viata lunga, sa stam un ceas la sfat,/ Si te-ai ascuns de mine de cum m-am aratat,/ Oriunde-ti pipai pragul, cu soapta tristei rugi,/ Dau numai de belciuge, cu lacate si drugi”. Or, Dumnezeu dintotdeauna S-a aratat omului si l-a chemat spre comuniunea în iubire. Iar când nu Se arata printr-o prezenta „fata catre fata”, Dumnezeu Se arata si ni Se arata mereu prin lucrarile Sale, prin întreaga Sa creatie. Caci în Dumnezeu „traim si ne miscam si suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28). Dezideratul nostru suprem este împlinirea acestui testament lasat de Domnul: „Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, întru Mine si Eu întru Tine, asa si acestia în Noi sa fie una” (Ioan 17, 21). Omul este chemat spre unirea cu Dumnezeu, în Iisus Hristos, antrenând în aceasta miscare eshatologica întreaga creatie. „Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci si Fiul Însusi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu sa fie toate în toti” (I Corinteni 15, 28). Comentând spusa Sfântului Simeon Noul Teolog, cum ca Împaratia Cerurilor, desi cu multe „locasuri si locuri de odihna”, va fi „o singura locuinta” si toti dreptii „nu vor vedea decât pe Împaratul pretutindeni”, Parintele Dumitru Staniloae vine cu lamuriri suplimentare, extrem de utile pentru tema noastra: „Desi fiecare îsi va avea locasul sau si stralucirea sa (...), adica nu se vor dizolva toti într-un ocean comun de lumina, totusi ei si locasurile lor îsi vor fi transparenti la culme, încât se vor bucura de cea mai deplina comuniune, nefiind stânjeniti de vointa de a-si ascunde ceva. Caci nu vor avea în ei nimic rau, deci nimic de ascuns. Comuniunea aceasta o vor avea în Dumnezeu, Care va fi deplin deschis fiecaruia, pentru ca fiecare va fi deplin deschis lui Dumnezeu” (Sfântul Simeon Noul Teolog, „Cuvântari morale” în Filocalia VI, Humanitas, 1997, p. 129). Finalitatea existentei noastre este deplina comuniune si desavârsita transparenta. Altfel spus, o deplina, o totala deschidere. De unde întelegem ca cel ce se ascunde nu o face decât daca are „ceva rau de ascuns”. Cum Dumnezeu nu cunoaste rautatea, iar Fiul lui Dumnezeu, desi Si-a asumat pacatele noastre, nu a cunoscut pacatul, rezulta ca El este mereu ca o carte deschisa. Iar cine are ochi de vazut, Îl vede. Fie în mod direct – caz mai rar în aceasta viata, chiar si pentru oamenii cu viata sfânta – fie în lucrarile Sale, prin Sfintele Taine sau prin pronia Sa permanenta. Dupa Înviere, Mântuitorul apare si se ascunde apoi iar de ochii ucenicilor, pentru a le lasa libertatea de a crede sau nu în El si pentru ca ei sa se reobisnuiasca treptat, deopotriva, atât cu prezenta Sa fizica, cât si cu modul duhovnicesc de a fi cu ei. Apoi, si dupa Înaltare, Domnul este în continuare prezent: „iata, Eu cu voi sunt în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului” (Matei 28, 20). Înaltarea cu Trupul la Cer nu echivaleaza cu o departare a Sa, dimpotriva. E doar un alt mod de a fi prezent în viata ucenicilor si a tuturor celor ce-L urmeaza, prin interiorizarea relatiei cu acestia. Paradoxal, El devine mai accesibil dupa Înaltare tuturor decât în rastimpul celor trei ani cât a propovaduit pe pamânt alaturi de cei 12 si de cei ce Îl urmau acum doua mii de ani. Omul, pe de alta parte, a mostenit predispozitia de a se ascunde atunci când se rupe de Dumnezeu: „Am auzit glasul Tau în Rai si m-am temut, caci sunt gol, si m-am ascuns” (Facerea 3, 10). Când nu iubesti pe cineva sau când lucrezi împotriva lui, ai tendinta de a te ascunde de el. Cel ce spune ca Dumnezeu nu exista sau ca El se ascunde, se aseamana celui ce închide pleoapele si spune ca nu exista lumina. Întunericul acesta e generat de ascunderea noastra, nu de nearatarea Lui. Pacatele si modul patimas de existenta, împrastierea mintii noastre si neiubirea se fac întuneric în noi, se fac zid între noi si Dumnezeu. Viata duhovniceasca începe si se cultiva doar prin deschiderea totala catre El. Spovedania e locul prin excelenta în care ne deschidem si-L lasam pe Dumnezeu în viata noastra, dar marturisirea trebuie sa devina una continua. Milostenia, rugaciunea, postul suntem chemati sa le facem nu „înaintea oamenilor” (v. Matei 6, 1-23), ci „într-ascuns” pentru a fi rasplatiti de Tatal „Care vede în ascuns”. Asta nu înseamna ca la vedere, adica fata de oameni, ar trebui sa facem contrariul acestor lucrari duhovnicesti. Asa cum pacatul îl facem, de obicei, în ascuns, în intimitatea noastra, tot asa relatia cu Dumnezeu o cultivam plecând de la radacina fiintei noastre. Ne „închidem” fata de lume, ca sa ne deschidem catre Dumnezeu si, în felul acesta, sa putem cuprinde lumea întreaga. Restul vine apoi de la sine, roadele acestei deschideri din adânc se vor arata si celorlalti, daca si dupa cum va considera Dumnezeu ca e de folos.
