Convingerea ca un comportament ce presupune compasiune – faptul ca ai dat un covrig cersetorului, ca ai dus la veterinar o pisica ranita, ca ai ajutat o batrânica sa treaca strada – te protejeaza împotriva saraciei, a sarcinii nedorite, a unei boli incurabile, a dependentei de droguri sau a violului creeaza un sentiment de siguranta. Aproape ca le facem interesati, nu din umanitate, cerem de fapt o rasplata: fac bine, am parte de bine. Pur si simplu, prin faptele noastre interesate, vrem sa editam lumea în care traim pentru a ne satisface asteptarile. Divortase în urma cu patru ani. O relatie de cuplu defectuoasa, în care primau certurile, violenta, lipsurile. Apoi, la scurt timp dupa divort, copilul, în timp ce se întorcea de la scoala, a fost accidentat mortal pe trecerea de pietoni de un sofer drogat. De ce trebuie sa sufar atât? Am facut ceva rau în viata, da, iar acum a venit nota de plata... Uneori în astfel de situatii se aude întrebarea „de ce?”. Aceasta întrebare implica în mod direct ca exista câteva motive serioase si convingatoare pentru care dezastrele se abat asupra noastra. O credinta foarte puternica, care dateaza din cele mai vechi timpuri, pe care o auzim adesea în viata si pe care am putea-o transcrie altfel: „Lumii acesteia îi pasa de noi, lumea ne urmareste îndeaproape actiunile si cântareste cât de bine sau cât de rau ne comportam. Daca ne comportam bine, ne ofera tot ce e mai bun, daca, din contra, ne purtam rau, ne va coplesi cu tot felul de necazuri.” Daca simplificam, oarecum, aceasta idee fundamentala, obtinem urmatoarele: „Daca ti se întâmpla ceva rau în viata, trebuie sa existe un motiv pentru asta. Si cu cât ti se întâmpla mai rau, cu atât motivul ar trebui sa fie mai puternic. O meriti si trebuie sa te obisnuiesti cu ideea ca primesti, de fapt, ceea ce ai oferit”. Aceasta idee se numeste „credinta în dreptate” si reprezinta una dintre cele 20 - unii afirma ca ar fi 100 - de disonante cognitive. Ce este dreptatea? Este ideea corespondentei actiunilor unei persoane si a recompensei pentru aceste actiuni. Majoritatea oamenilor vor fi de acord ca, daca o persoana lucreaza din greu si constiincios, ar trebui sa primeasca mai mult decât cineva care lucreaza putin si prost. Un alt lucru este ca în „mult-putin” sau „bine-rau” fiecare îsi include propriul sens, dar principiul de baza ramâne de neclintit: recompensa trebuie sa corespunda efortului. În tabloul religios al lumii, rolul Judecatorului, care determina distribuirea corecta a recompensei, este jucat de Dumnezeu. Cu toate acestea, ne confruntam constant cu faptul ca, în lumea noastra, dreptatea este un fenomen extrem de rar si, de asemenea, interpretat foarte subiectiv. Ei bine, care este „dreptatea” în cazul mortii unui copil sau a unei boli nemiloase? În literatura psihologica, poti citi despre cazuri care dovedesc ca o persoana are un simt înnascut al dreptatii, sub forma acceptarii sau neacceptarii consecintelor unora dintre actiunile sale. Sa presupunem ca o persoana a facut ceva gresit, a furat, si a fost pedepsita pentru asta, este condamnata pentru furt. Intuitiv, întelege ca a primit pedeapsa pe care o merita pentru infractiunea pe care a comis-o, prin urmare, o considera acceptabila si, prin urmare, corecta. Cu alte cuvinte, oamenii simt ca exista o legatura între actiunile pe care le comit si consecintele asociate acestora. Desi exista si exceptii, am întâlnit în spatiul carceral, persoane cu tulburari de personalitate sadica, persoane ce nu au considerat niciodata condamnarea lor la detentie pe viata ca fiind una justa, chiar si dupa ce au ucis, prin tortura, semeni. Dupa opinia noastra, consideram ca sentimentul de dreptate este mai mult o calitate dobândita prin educatie, decât una înnascuta, cum cred cei mai multi dintre specialisti. Înnascuta este capacitatea noastra de a vedea relatiile cauza-efect. Simplu, daca ai pus mâna pe foc, afli ca te-ai fript. Din perspectiva aceasta, totul este subiectiv în raport cu dreptatea, de aceea consideram ca sentimentul dreptatii se formeaza pe masura ce dobândim anumite experiente si cunostinte. Desigur, oamenii percep adesea dreptatea diferit în situatii similare, deoarece pot avea idei diferite despre ea. Cineva considera ca suferinta sau pedeapsa altor oameni sunt meritate, si deci corecte, iar altcineva, având informatii diferite, vede în ele o nedreptate evidenta, în ciuda faptului ca situatia poate fi exact aceeasi. Perceptia gresita a unei situatii nu provine doar din interesele egoiste ale unei persoane care vede dreptatea acolo unde vrea sa o vada si acolo unde nu vrea sa o vada, nu o vede, vine si din întelegerea limitata a fiecaruia dintre noi despre o anumita situatie pe care ne angajam sa o judecam. Fiecare caz poate fi privit dintr-un unghi diferit, în functie de ceea ce stim despre el. Si adesea nu stim suficient pentru a vorbi despre ce este corect si ce nu este. De exemplu, o persoana a fost condamnata pentru o infractiune pe care nu a comis-o. Daca acuzarea îi dovedeste vinovatia în mod suficient de convingator, atunci multi vor considera pedeapsa meritata si, prin urmare, corecta. Dar, daca avocatul acuzatului se straduieste sa arate contrariul si aduce probe, atunci parerile oamenilor se vor schimba, vor lua în considerare orice pedeapsa pentru aceasta persoana nemeritata, crezând în nevinovatia sa. Iar cel mai interesant este ca adevarul despre un astfel de caz s-ar putea sa nu se cunoasca niciodata, pentru ca nimeni nu poate avea nevoie de el, nici procuratura, care vrea doar sa condamne persoana, nici macar acuzatul, pentru care este important sa se apere. În astfel de cazuri, este dificil sa judeci ce este corect si ce nu este, atunci când nu cunosti toate detaliile a ceea ce s-a întâmplat. Dar oamenii o fac oricum, crezând ca stiu suficient pentru a întelege ce se întâmpla. Mai mult, nu exista un consens în societate cu privire la ceea ce este considerat corect si ce nu este si acest lucru lasa la atitudinea fiecaruia de a judeca asa cum îsi doreste. De asemenea, egoismul influenteaza foarte mult opiniile oamenilor cu privire la corectitudinea diferitelor evenimente si situatii. Daca este vorba despre ei însisi, cu siguranta au gânduri contradictorii. De exemplu, oamenii pot considera saracia nedreapta atunci când ei însisi apartin unui segment al societatii care se afla în lipsuri. Prin urmare, nu sunt de acord ca cei care se trezesc dimineata pentru a pleca la munca au o situatie financiara mai buna decât a lor. Li se va parea nedrept. Nu vor tine cont ca cineva a cheltuit, poate, mult timp si bani pentru a obtine o specializare într-un domeniu, a urmat o facultate, are o pregatire adecvata pentru un post bine platit. Egoul ne obliga sa judecam altfel în aceeasi chestiune. Cu ce am gresit eu în viata asta sa traiesc în saracie, ce am facut eu rau de nu am bani ca celalalt? Daca ar inversa rolurile, atunci am putea auzi: Îsi merita soarta, nu face nimic ca sa câstige, se multumeste cu ce pica din cer! De multe ori nu suntem impartiali în ceea ce priveste justitia si nu mai putin deseori nu suntem obiectivi în ceea ce priveste aceasta. Aici ajungem la principala consecinta a acestei disonante cognitive, credinta în dreptate. Aceasta este învinovatirea victimelor: daca ai patit ceva rau, atunci este vina ta. Daca apartamentul tau a fost jefuit, de ce nu ti-ai instalat din timp sisteme de alarma? E vina ta, ca nu le-ai instalat. Te-ai îmbolnavit? Meriti boala, fumai. Nu faceai sport. Îti înselai nevasta. Ti-a fost accidentat copilul pe trecere de pietoni? Ce cauta singur pe strada, nu puteai sa-l iei cu masina de la scoala? E vina ta, desigur. Sau a lui, ca nu s-a asigurat. Învinovatirea victimei este o încercare de a face fata ororii care apare în mintea unei persoane atunci când o lume uriasa, înfricosatoare si complet imprevizibila începe sa bata în constiinta sa închisa. Ti se poate întâmpla ceva tie? Nu, acest gând este prea înfricosator, iar constiinta se agata de ideea de control, atât de familiara din copilarie, primita, prin educatie, de la parinti. Daca te comporti corect, asa am fost educati, necazurile, ni s-a spus, vor trece pe lânga tine. Adica, cu alte cuvinte, puteti controla lumea, viata, sanatatea, dragostea, principalul lucru este sa urmati instructiunile si sa agitati apa cât mai putin posibil ca sa nu balansati barca în care va aflati. Astfel, stabilind reguli de comportament crude si adesea imposibile, oamenii pedepsesc semenii pentru necazurile lor: este vina ta, ai încalcat regulile, asa ca, plateste. În acelasi timp, blamarea victimei devine mult mai puternica într-o situatie de neputinta, când oamenii se simt incapabili sa-l ajute pe cel care sufera: fie le este frica, fie chiar nu pot ajuta. Apoi, ca o aparare împotriva sentimentului propriei inutilitati, apare ideea ca doar victima e de vina – adica nu merita cu adevarat ajutor sau mila si compasiune, prin urmare, nu ne intereseaza efectul. Asa apare si auto-învinovatirea: Sunt bolnav pentru ca merit, nu tineam post. Nu am parte de iubire pentru ca merit, mi-am parasit iubitul în tinerete si m-a blestemat. Rezultatul este acceptarea vinovatiei si capitularea pe frontul de lupta intern. În 1966, Melvin Lerner si Carolin Simmons aveau sa realizeze în studiu în care 72 de femei au urmarit o alta femeie primind socuri electrice dureroase fiindca ar fi savârsit o greseala. Ea, desigur, se prefacea, dar cei prezenti nu stiau acest lucru. La început, participantii au fost vizibil deranjati vazând femeia suferind. Dar pe parcurs, treptat, au început sa blameze victima. Cu cât suferinta crestea, cu atât mai mult crestea umilinta. Multi au început sa o dispretuiasca. Au concluzionat ca merita pe deplin tot ce i se întâmpla. Lerner a emis, pe lânga aceasta teza a victimei nevinovate, ipoteza ca credinta în dreptate este esentiala pentru ca oamenii sa-si mentina propria bunastare. Este inacceptabil sa realizezi ca viata are multe surprize neplacute pentru noi. Este mult mai placut sa crezi în karma si dreptate divina, onestitate si razbunare a sortii. O lume cu cei drepti pe o parte a cântarului si cu pacatosii pe cealalta pare sa aiba sens. În realitate, o persoana se confrunta zilnic cu dovezi ca viata nu este corecta: oamenii sufera adesea fara un motiv evident. Chiar si asa, oamenii vor sa detina controlul, asa ca sunt convinsi ca atâta timp cât evita sa faca lucruri blamate de ceilalti, nu se întâmpla nimic rau în viata lor. Convingerea ca un comportament ce presupune compasiune – faptul ca ai dat un covrig cersetorului, ca ai dus la veterinar o pisica ranita, ca ai ajutat o batrânica sa treaca strada – te protejeaza împotriva saraciei, a sarcinii nedorite, a unei boli incurabile, a dependentei de droguri sau a violului creeaza un sentiment de siguranta. Aproape ca le facem interesati, nu din umanitate, cerem de fapt o rasplata: fac bine, am parte de bine. Pur si simplu, prin faptele noastre interesate, vrem sa editam lumea în care traim pentru a ne satisface asteptarile. Cu toate acestea, în realitate, raul, boala, tradarea prospera adesea si cei care le fac nu platesc niciodata cotizatiile. Si tocmai pentru asta nu suntem pregatiti, pentru a le face fata, atunci când viata ni le va pune pe tava. Cristina Danilov este psiholog
