Azi exista chiar o adevarata miscare a fetelor care nu vor sa fie nici macar privite de baieti pe strada, nu mai vorbesc de atingere. Au tatuaje sau piercing-uri peste tot, se îmbraca provocator, dar nu vor sa stie ca te holbezi la ele. Privitul practic este interzis. Are loc o înstrainare a omului fata de om, si v-o spune cineva care nu a fost niciodata bun la apropierea fata de alti semeni, ci unul care a vrut mereu sa se izoleze, sperând totusi în sinea lui ca vor fi unii care vor dori sa se apropie de el, care-l vor descoperi dincolo de hatisurile pe care si le punea singur în cale. Da, în copilarie mereu am fost salbatic, m-am autoizolat de ceilalti, stateam în cel mai întunecat colt si priveam în jur analitic, critic. În acelasi timp însa îmi doream un soi de apropiere cu oamenii, aveam nevoie de comunicare, simteam ca singuratatea nu îmi prieste, ci ca ma înstraineaza din ce în ce mai mult. Eram o fiinta sociala, dar nu stiam cum sa devin cu adevarat una. Târziu mi-am impus renuntarea la cetatea mea îngradita cu zeci de ziduri, am deschis larg portile si am descoperit gustul dulce al comunitatii, al apartenentei la un grup. Am simtit adrenalina aceea speciala ce te cuprinde în discutiile aprinse, în placerea dansului, al distractiei din tot sufletul si cu toata fiinta. Am descoperit ca am simtul umorului, care doar în fata altora se manifesta, nu poti glumi de unul singur, ce minunatie, habar nu aveam!... Ce mi se întâmpla era fascinant, era o cu totul alta lume. Fusese frumos sa petrec timpul singur în mijlocul naturii sau în propria camera, dar în grup totul era cu mult diferit si amplificat si apareau o multime de alte nuante. Privitul de departe al celorlalti ca un observator rece s-a transformat în participare la activitatile lor si traiam pe viu satisfactii nebanuite. Fiind printre oameni, am descoperit pentru prima oara placerea de a fi privit, de a fi luat în seama, ascultat, poate chiar admirat. Era un sentiment pentru mine cu totul nou si aproape magic pentru ca nu-l puteam explica. Când priveam de departe o fata, de exemplu, era o simpla analiza a unei imagini, dar când vedeam ca o fata ma privea si ea în acelasi timp izbucneau o sumedenie de alte efecte secundare pentru ca era o actiune reciproca. Nu mai vorbesc de contactul vizual care era si este înca o adevarata arma mortala pentru mine. A privi pe cineva în ochi era o imposibilitate pentru ca se degajau mult prea multe energii ca sa poata fi controlate. Nu era doar analiza a persoanei din fata mea, ca înainte, dar si interpretarea milioanelor de expresii faciale involuntare si care transpun de fapt gânduri si sentimente. Nu, chiar si astazi privitul în ochii cuiva este pentru mine o misiune imposibila, pâna aici se întinde limita mea. În anii de facultate am trecut la nivelul maxim de comunicare cu ceilalti. În perioada anilor ’90 studentia era trei sferturi distractie si un sfert învatatura. Cred ca toti cei apropiati de vârsta mea pot confirma acest lucru. Era o combinatie de multi factori care s-au concentrat în doar câtiva ani postrevolutionari. Avea loc o descatusare de energii de dupa caderea comunismului, descoperirea libertatii, era muzica nebuna a acelor ani, erau multimile de libertati specifice perioadelor de tranzitie în care o gramada de lucruri nu devenisera înca ilegale pentru ca pur si simplu nu existau legi. Se vindeau tigari si bautura tuturor, indiferent de vârsta, revistele pentru adulti ocupau cel putin jumatate din vitrinele chioscurilor si magazinelor, nu se plângea nimeni de discriminare, la mare litoralul era plin de petrecareti, discotecile duduiau, noaptea nu aveai loc pe nisip de cupluri care faceau dragoste, nudistii erau amestecati cu cei care purtau costume de baie, în tramvaie si autobuze se circula în cea mai mare parte fara bilet si de multe ori înghesuiti ca sardelele, ori agatati în exterior de usa deschisa a vehiculului. Nu urla niciunul ca e pipait, atunci toata lumea se pipaia vrând-nevrând. Era o baie permanenta de multime si de libertati. În tren împarteai mâncarea si bautura cu ceilalti din compartiment si un drum pâna la Bucuresti trecea cât ai clipi. Totul era ok, cazuse comunismul, cel mai rau dintre toate, asta conta, restul era la imaginatia fiecaruia. În caminele studentesti erau petreceri în fiecare zi a saptamânii, începând chiar de luni, si cele mai faine erau în timpul sesiunilor. Muzica era data la maximum în câte o camera, se dansa în draci, pe holuri cupluri se pupau, alte grupuri stateau pe jos si palavrageau lânga o sticla de bautura, nu conta ca mai erau altii care voiau sa doarma, se adaptau. Dansurile erau cu „lipeala”, adica invitai o fata la dans si va tineati amândoi de mijloc, respectiv de dupa umeri si de mâini, chiar daca nu va cunosteati. Incredibil, nu? Si inadmisibil! Uneori se lasa si cu alte pipaieli, cu lipeli de trupuri, cu capul pe umarul celuilalt. Nici nu era vorba sa fie cineva ofensat. Daca baiatul exagera când nu era cazul, fata îi atragea atentia si îl punea la punct. Eu însumi am escaladat de trei ori balcoanele pâna la etajul doi al unui camin de fete ca sa ajung la asemenea petreceri fiindca portarul încuiase usa ori nu-mi dadea voie sa intru fara o sticla de bautura. La baile caminelor de fete cu neoane ce mereu pâlpâiau, cu tevi sparte, veceuri si chiuvete stricate, si pe peretii carora gaseai dimineata limacsi plimbându-se nestingheriti, dadeai mai tot timpul peste baieti în chiloti, barbierindu-se ori facând dus. În caminele de baieti, era aceeasi combinatie de sexe. Pentru ca totul se negocia si orice regula era interpretabila. De aceea perioada aceea e de neuitat, cum ar putea fi?... Acum tinerii, copiii celor de atunci, doar fumeaza tutun sau iarba, se uita pe telefoane, iar când sunt în grupuri joaca „board games”. În caminele studentesti e de câtiva ani buni liniste totala. Baile sunt impecabil de curate si luminate, nu gasesti un singur baiat în camin de fete ori invers. La cea mai mica abatere se iau masuri drastice, dar cine îsi mai permite asa ceva? În cluburi se danseaza pe acelasi ritm o noapte întreaga si numai singur. Nu ai voie sa atingi pe altcineva, stai departe, pastreaza distanta! Agatarea a capatat cu totul alte nuante, iar „lipeala” a devenit ilegala, decât daca e între minoritati, pentru ca e cool. Azi exista chiar o adevarata miscare a fetelor care nu vor sa fie nici macar privite de baieti pe strada, nu mai vorbesc de atingere. Au tatuaje sau piercing-uri peste tot, se îmbraca provocator, dar nu vor sa stie ca te holbezi la ele. Privitul practic este interzis. Vad o multime de postari cu fete consternate si scârbite de faptul ca unii „masculi libidinosi” le observa si se uita „insistent” la ele. Li se pare scârbos, respingator, ofensator. Când îmi amintesc cum se împingeau baietii între ei pe holurile scolii ca sa „mameleasca” fete, ma buseste râsul pentru ca acum e de neimaginat asa ceva. Culmea e ca cele „nemamelite” erau de multe ori cele mai nefericite pentru ca nu erau bagate în seama. Iarna la „mozol”, la fel. Colegele lasate nefugarite si umplute de zapada erau cele mai triste, demne de compatimit. Acum nici macar porecle nu mai exista pentru ca intra la categoria bullying. Toata lumea cica e fericita. Dar nu stiu de ce e asa încruntata si fara pofta de viata... Briscan Zara este scriitor si publicist
