Sunt ferm convins ca nu este român care sa nu resimta acut avalansa preturilor crescute pâna aproape de refuz. Si cel care, sa zicem, are bani cu mult peste medie, tot se simte macar zgâltâit de scumpirile continue, la tot, la absolut tot, caci cu aceeasi bani nu-si mai ia doua sticle de sampanie, ci un sfert dintr-una. Personal, am simtit un soc de-a dreptul când am revenit într-un market, doar dupa o saptamâna, pentru a-mi reface proviziile, respectiv litrul de ulei, punga de zahar, cea de faina, hârtia igienica si apa plata. Atentie!, dupa doar o saptamâna. M-am uitat de câteva ori pe bonul de casa, socotind ca un învatacel, în încercarea de a identifica eventuala greseala a casieritei sau macar eroarea softului casei de marcat. Totul era corect, inclusiv jenanta reducere de… sase bani, la nu mai stiu ce produs. Sa nu-mi spuna careva ca, pentru toata nebunia asta, de vina e doar conflictul de la granita. Si-o fi bagat coada si acesta în pretul carburantilor si al gazelor, nu zic ba. Dar, în rest, e „opera” altora. Sa fim seriosi! Problemele astea îsi au radacinile mult mai adânci si vin din vremea pandemiei, când tara, cu tot cu resurse, a ajuns pe mâinile unui perdant si, mai apoi, ale unui nefericit, probabil unul dintre cele mai sinistre personaje ale ultimilor trei decenii. Sa ne aducem aminte cât a sarit de sus pretul banalei masti sanitare, imediat dupa declansarea nebuniei Covid – 19, al alcoolului sanitar si al restului produselor atât de folosite la acea data… Nici nu vreau sa ma mai gândesc la miliardele ajunse în buzunarele „baietilor destepti”, odata cu spitalele modulare dezumflate, de peste tot… si câte si mai câte mai stiute, mai nestiute. Ori, dupa ce s-a declarat învins coronavirusul, n-a mai scazut pretul la nimic. Dimpotriva, preturile la absolut toate produsele si serviciile si-au urmat drumul ascendent, nestingherite nici macar de guvernanti care, fara nicio emotie, ne-au majorat si ROBOR-ul, spaima românilor cu rate si IRCC-ul (indicele de referinta pentru creditele consumatorilor). Singura certitudine la acest moment este disperarea românilor, care nu mai stiu cât o sa îndure. Pesemne, pensionarii, fiind obisnuiti, bietii de ei, sa tot taie din subtirea felie de pâine, vor sta ceva mai linistiti, multumiti ca vor primi cei 700 de lei, însa doar o luna, ca sa-si echilibreze, chipurile, bugetul. Dar, în rest, tare mi-e teama ca vor sari în sus, odata ce va exploda mamaliga, caci orice suportabilitate are si o limita. Si mai stie toata lumea ca pe român îl duci usor, dar pâna la… mâncare. Fereasca-ne Dumnezeu, sa nu fie mai rau ca-n 1907! Ce ne-am speriat noi când s-au scumpit, în plina iarna, curentul si gazul, dar ce-o sa vorbim singuri, pe strada, de-acum încolo! Sa zicem ca, vara asta, o mai fentam, cu salate, cu borsuri lungi si… multa apa, dar ma-ntreb: ce-o sa facem, cu totii, la iarna? Caci salariile nu vor creste, e clar. Niciodata n-au crescut pe timp de criza, cu exceptia unora. Nu se înzdravenesc ele pe timp de pace si liniste, darmite acum, când nu prea e… Iar preturile nu vor scadea, caci astia care vor sa faca bani nu-s prosti. Cert este ca noua nu ne mai ramâne decât sa strângem din dinti, aia care mai avem, si sa speram ca poate odata si odata vom avea parte de diriguitorii pe care îi merita aceasta tara.
