Autorul continua prezentarea succinta a actiunilor cultural-politice ale învatatilor iluministi din Scoala Ardelena, care au contribuit în mod decisiv la configurarea identitatii nationale moderne a românilor. Afirmarea unei ascendente istorice superioare, cea a Imperiului roman, în ciuda unui prezent precar si decazut, devine argumentul cheie în argumentarea „drepturilor istorice” ale românilor care, se stie, nu erau considerati printre „natiunile constitutive” ale statului austro‑ungar, fiind lipsiti de drepturile politice de care se bucurau celalalte trei nationalitati (germanii, ungurii si secuii). Acest militantism national cu accente polemice va caracteriza cu precadere pe membrii miscarii de idei cunoscuta în istorie cu numele de Scoala Ardeleana (Siebenbürger Schule). Este vorba despre un grup de intelectuali români din Transilvania celei de‑a doua jumatati a secolului al XVIII‑lea, în majoritatea lor de confesiune greco‑catolica, oameni cu educatie superioara în scolile occidentale din lumea germana si din Italia, cu o orientare ideologica iluminista, care au alcatuit un grup de interese culturale comune si o comunitate de idei cu efect profund si durabil asupra evolutiei ulterioare a constiintei nationale românesti. Orientarea lor programatica spre Roma (nu atât confesionala, cât mai ales ideologic‑militanta), situarea modelului limbii latine si a traditiei romane în centrul sistemului lor de valori si a conceptiilor lor politice si culturale, sunt elemente care justifica definirea drept „miscare latinista” a curentului de idei pe care îl promovau. Un amanunt nu lipsit de importanta în acest context este faptul ca, o noutate în istoria românilor, latinistii ardeleni reprezinta prima generatie de intelectuali români care nu provin din rândurile clerului sau ale aristocratiei. Desi beneficiari ai unei educatii în principiu teologica si, în majoritatea cazurilor, posesori ai unui titlu ecleziastic în cadrul Bisericii Unite cu Roma („Greco‑Catolice”), grupul intelectualilor ardeleni latinisti s‑a constituit mai degraba ca un grup de opozitie intelectuala fata de autoritatile ecleziastice si statale constituite în Imperiu si au activat în conditii destul de precare, angrenându‑se, si ca grup si ca indivizi, într‑un fel de stare de campanie permanenta. În continuare, voi reaminti cititorului câteva date despre cei mai importanti si mai cunoscuti intelectuali ai acestei miscari ideologice. Samuil Micu (1745‑1806), istoric, teolog, filolog, filosof, devine, dupa studii foarte bune, profesor de logica si aritmetica la recent întemeiatul Colegiu Greco‑Catolic de la Blaj, mai apoi prefect de studii la Colegiul Sancta Barbara din Viena si, în cele din urma, cenzor pentru cartile românesti la Tipografia Universitatii din Buda (ca si, mai târziu, Petru Maior). El este cel care a cules si a sistematizat materialul documentar necesar pentru argumentarea de ordin istoric din Supplex libellus Valachorum Transilvaniae, document politic programatic, un memoriu adresat de un grup de intelectuali români Curtii de la Viena, în scopul de a solicita un statut politic superior pentru poporul român din Transilvania. Numarul si originea „nobila”, romana îndreptateau, potrivit acestor carturari patrioti, deplina sa egalitate cu celelalte „natiuni”. Impregnat de ideile generale ale Iluminismului european, Samuil Micu se considera în consens cu programul reformist al curtii imperiale de la Viena, care prevedea luminarea poporului simplu prin instructie si educatie. În consecinta, pentru el, cunoasterea istoriei, explicarea originii poporului sau, erau proiecte de urgenta, de o importanta capitala cu atât mai mult pentru români, scufundati înca în „întunericul nestiintei”. În linii mari, conceptia sa despre istorie este una rationalista, care implica o limitare rolului si importantei Providentei. Scurta cunostinta de istoria românilor (scrisa în ultimul deceniu al secolului al XVIII‑lea), Istoria si lucrurile si întâmplarile românilor pre scurt (1806‑1807), Istoria românilor în Dacia, Istoria domnilor Tarii Românesti si Istoria domnilor Moldovei, acestea sunt principalele lucrari de istorie ale lui Samuil Micu, ramase toate în manuscris. Discursul istoric este unul de tip militant, orientat programatic spre dovedirea cu orice pret a originii romane a poporului român si a continuitati sale neîntrerupte în spatiul vechii Dacii, iar metoda se bazeaza pe compilarea critica a izvoarelor interne (operele cronicarilor munteni si moldoveni) si a celor externe. Mai importante pentru definirea profilului scriitorului sunt alte trei lucrari, care au avut norocul de a fi tiparite. Este vorba despre volumasul Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestin (1779, Viena), o carte adresata publicului umil, redactata în grafie latina, cu o ortografie proprie, ortografie ale carei principii etimologizante sunt explicate în partea introductiva. Aceasta modesta publicatie ocupa în istorie un loc simbolic important, fiind primul text tiparit cu scriere latina care a circulat în public (dupa unele încercari neînsemnate si cu slab ecou, datorate comunitatii de români calvini, care a avut o existenta efemera în Banat pe la jumatatea secolului al XVII‑lea). Elementa linguae Daco‑Romanae sive Valachicae (doua editii, în 1780 si în 1805), publicata de Samuil Micu în colaborare cu Gh. Sincai, are si ea atributele unei premiere: este prima gramatica tiparita a limbii române. Si aceasta lucrare propune un sistem ortografic etimologizant, prin care se intentiona sugerarea clara a originii latine a cuvintelor si formelor românesti. Aceasta gramatica are un caracter pronuntat normativ, din marea varietate a formelor care le erau cunoscute din limba vorbita autorii alegând si cautând sa impuna ca norme ale limbii române scrise formele cele mai apropiate de modelul latinesc. Tratarea sistematica a faptelor si prezentarea lor sistematica, precum si redactarea lucrarii în limba latina au facut ca Elementa... sa se bucure de ecou printre eruditii europeni, ajutând, câteva decenii mai târziu, o data cu nasterea lingvisticii romanice stiintifice, la încadrarea românei printre limbile romanice. Pe lânga o cantitate apreciabila de traduceri în limba româna din patristica rasariteana, pe lânga multe texte de istorie bisericeasca, teologie sistematica si dogmatica (toate ramase în manuscris si publicate mult mai târziu) Samuil Micu este si autorul unei editii integrale a Bibliei, publicata la Blaj în anul 1795, care reprezinta o revizuire atenta a primei versiuni românesti integrale a Bibliei, tiparita la Bucuresti în 1688. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
