Toti cei care au nostalgia comunismului ar trebui obligati sa citeasca Arhipelagul Gulag. Comparativ cu ce au suportat nefericitii din lagarele de munca e o pedeapsa usoara, dar prostia si inconstienta nu pot ramâne fara raspuns. Se împlinesc luna aceasta (pe 28 decembrie, mai precis) 50 de ani de când a aparut o carte fundamentala, ce a provocat un adevarat cutremur: Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljenitîn. E o carte ce radiografiaza universul concentrationar sovietic, adunând sute de marturii si reconstituind sute de destine. La acea data, Soljenitîn era un scriitor cunoscut, luase premiul Nobel în 1970, dar Kremlinul continua sa-l ostracizeze, iar operele lui erau tiparite în strainatate. Trecut el însusi prin Gulag (cuvânt ce desemneaza ansamblul de lagare de exterminare raspândite pe teritoriul Uniunii Sovietice), Soljenitîn, dotat cu o memorie fabuloasa, întreprinde o descriere sistematica a universului concentrationar si inventariaza o multime de cazuri reale, unul mai zguduitor decât altul. Soljenitîn a lucrat la aceasta carte monumentala (trei volume masive) vreme de zece ani, între 1958 si 1967. A lucrat în ascuns, temându-se ca KGB-ul va prinde de veste si îi va confisca manuscrisul si fisele. Tot din prudenta, nu se limita la o singura copie. Temerile îi erau îndreptatite: în vara lui 1974, KGB-ul o interogheaza cinci zile la rând pe dactilografa sa, Elizaveta Voronianskaia, femeia clacheaza si marturiseste ca are o copie a cartii; se spânzura pe 23 august, victima – înca una – a terorii comuniste. Soljenitîn, care trimisese în strainatate – pe diferite cai – manuscrisul, decide ca vine momentul publicarii lui. Un rol important l-au avut aici doua femei curajoase, Anastasia Douroff si Isabelle Esmein, care lucrau la ambasada Frantei de la Moscova si gratie carora versiunea definitiva a cartii ajunge la Paris. Primul volum din Arhipelagul Gulag apare, asadar, în decembrie 1973, în limba rusa, la editura YMCA Press, o editura a emigratiei rusesti, condusa de Nikita Struve, un important filozof si teolog, care îl publicase – printre altii – si pe Bulgakov. Socul este considerabil. Câteva fragmente apar, în traducere, în revista L’Express, iar versiunea franceza a cartii este în librarii în vara lui 1974. Kremlinul nu mai putea ramâne spectator. În 12 februarie Soljenitîn este arestat, acuzat de înalta tradare (ceea ce implica pedeapsa cu moartea), iar în ziua urmatoare e urcat într-un avion si trimis la Frankfurt, în Germania Federala. Rationamentul KGB-ului era ca, aflat în strainatate, textele scriitorului nu vor mai avea acelasi impact (rationament ce a functionat si în cazul Goma, precum si în alte cazuri ale unor dizidenti din tarile comuniste). Nu a fost sa fie: socul produs de carte s-a dovedit mult prea puternic. Pâna una-alta, Moscova a ordonat partidelor „fratesti” din Europa occidentala, si în primul rând Partidului comunist francez, sa declanseze campanii de denigrare a lui Soljenitîn. Comunistii francezi au fost, si de aceasta data, foarte zelosi. Printre alte minunatii, au spus ca lucrarea lui Soljenitîn dovedeste ca în Uniunea Sovietica exista… libertate de exprimare! Apoi ca avem a face cu o carte inutila, întrucât Congresul al XX-lea din 1956 al PCUS a dezvaluit si a condamnat abuzurile staliniste (va amintiti, poate, ce se repeta la noi pâna la satietate: „abuzurile” din anii ’50 au fost denuntate la Congresul al IX-lea al PCR, sub conducerea tovarasului Nicolae Ceausescu). Nu lipseau apelurile patetice: anticomunismul divide societatea (!), nu avem acum nevoie de fracturi sociale (din nou o placa pe care o cunoastem). Dupa care intra în lupta artileria grea: Soljenitîn era acuzat de simpatii pro-naziste, el, care luptase exemplar pe front în al doilea razboi! Din fericire, actiunea de calomniere dusa în publicatiile comuniste (partidul comunist înca era, atunci, puternic în Franta) a fost contracarata de reactia unor reviste de stânga ce nu se aliniau la ordinele Kremlinului, cum ar fi Le Nouvel Observateur sau Esprit. Peste ani, vom regasi aceasta polarizare la aparitia Cartii negre a comunismului, de sub conducerea lui Stéphane Courtois, precum si în zilele noastre, când intelectuali francezi gasesc de cuviinta sa-l elogieze pe fostul kaghebist (ajuns, miracol, „aparator al ortodoxiei”!) Vladimir Putin. Iar toti cei care au nostalgia comunismului ar trebui obligati sa citeasca Arhipelagul Gulag. Comparativ cu ce au suportat nefericitii din lagarele de munca e o pedeapsa usoara, dar prostia si inconstienta nu pot ramâne fara raspuns. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
