Daca preturile practicate de magazine ar fi nule, cele de achizitie ar trebuie sa fie tot nule. Însa de unde si-ar plati furnizorii materiile prime? Cu alte cuvinte, furnizorul de pâine ar trebui sa livreze supermarketului bunul în cauza la un pret de zero lei pe bucata, însa acest lucru ar însemna sa plateasca zero lei pe kilogramul de grâu si salarii de zero lei pe luna. Ati fi dispus sa mergeti la serviciu pe un salariu de zero lei pe luna? Acum un an, cea mai importanta banca centrala a lumii, FED-ul american, dadea credite bancilor comerciale cu o rata a dobânzii de 0,08- (zero virgula zero opt la suta). Acest fapt nu constituia o noutate, deoarece între noiembrie 2008 si decembrie 2016, respectiva rata se situa la un nivel apropiat de 0-. Practic, împrumuta economia propriei tari, prin intermediul sistemului bancar, la dobânzi nule. De ce facea acest lucru? Ca sa „stimuleze” economia. Trecând peste faptul ca economia n-are niciodata nevoie de stimuli „exogeni”, acest nivel al ratei dobânzii constituie o aberatie economica pura. Politica banilor „ieftini” contine câteva erori de judecata. În primul rând, vede lucrurile unilateral, vizându-i doar pe solicitantii de credite. Aparent, este foarte bine sa iei bani de pomana, fara sa platesti dobânda. Însa acesti bani trebuie dati cu împrumut de cineva. Sa presupunem ca dumneavoastra aveti 100.000 de euro si, ca sa ma stimulati sa vi-i cer, mi-i oferiti pe zece ani, cu o dobânda nula. Însa, în aceste conditii, eu i-as cere pe douazeci, treizeci sau cincizeci de ani. As trai mereu pe baza împrumuturilor. Ati fi dispus sa mi-i oferiti? Evident, nu. Dumneavoastra amânati cheltuirea lor, pentru a-i cheltui eu, fara sa primiti o recompensa pentru ca v-ati amânat consumul. Bunastarea mea pe termen scurt se amelioreaza, pe seama bunastarii dumneavoastra. Dobânda constituie un pret, adica, un sacrificiu, pe care acceptam sa-l platim pentru a consuma acum, în loc sa asteptam sa consumam mai târziu. În principiu, toti oamenii doresc sa consume mai curând în prezent, decât în viitor, deoarece viitorul este incert - asadar, riscul este o componenta importanta a ratei dobânzii -, însa intensitatea dorintei de a consuma acum este diferita: exista persoane care nu mai pot astepta si doresc în mod imperios sa consume acum, dar exista alti indivizi care, desi doresc sa consume acum, sunt dispusi, contra unei recompense, sa-si amâne consumul. Aceasta recompensa este rata dobânzii. Ea este si trebuie sa fie în mod obligatoriu pozitiva. O rata a dobânzii nula înseamna ca numarul celor dispusi sa-si amâne consumul este mult mai mare decât al celor ce doresc sa consume acum. Strict vorbind, dobânda este nula atunci când toti oamenii doresc sa-si amâne consumul pe termen nelimitat. Acest lucru nu-i posibil, deoarece oamenii au, totusi, o viata limitata din perspectiva timpului. De fapt, n-ar putea supravietui. Asadar, dobânda constituie un fenomen ce tine de preferinta pentru timp a oamenilor, nu de posibilitatile bancilor centrale de a tipari bani. Dobânda nu constituie un fenomen monetar, ci unul real. Într-o economie de troc, exista dobânda. Eu pot împrumuta o suta de mere de la vecinul meu, pe o perioada de un an, returnându-i zece mere în plus, adica platindu-i o dobânda de 10-. Am o recolta insuficienta, dar prefer sa-mi mentin neschimbat numarul de mere consumate în anul urmator. Asadar, dobânda nu depinde de cantitatea de bani, de vointa celui ce-i tipareste. O banca centrala ar putea face ca dobânda sa devina nula, doar daca ar putea „tipari” bunuri reale – mere, haine, automobile, locuinte etc. –, însa la un cost nul, ceea ce constituie o imposibilitate, deoarece resursele sunt rare. Asadar, capacitatea ei de a crea bunuri – în realitate, ea „produce” doar însemne monetare – este din start limitata. Pe de alta parte, posibilitatile ei de a crea bani sunt nelimitate: cu putina hârtie si cerneala, poate genera cantitati exorbitante de bani. Acestia ajung la bancile comerciale, iar de la bancile comerciale, la indivizi, firme si guvern. Cu cât doreste sa injecteze sume mai mari, cu atât se vede nevoita sa scada rata dobânzii, adica, „pretul” la care îi poate transfera debitorilor. Însa ea injecteaza bani, nu bunuri. (Banii sunt însemne, nu bunuri reale. Oamenii consuma bunuri reale, nu însemne.) Astfel, se debalanseaza raportul dintre cantitatea de bani (din ce în ce mai mare) si cantitatea de bunuri (care, pe termen scurt, ramâne constanta). Bani multi, bunuri (relativ) mai putine. Banii se devalorizeaza, bunurile devin mai valoroase în termeni de bani. Practic, bunurile se scumpesc în bani. Pretul în bani mai ridicat al bunurilor reprezinta unul dintre efectele inflatiei, adica, al cresterii excesive a cantitatii de bani în raport cu cantitatea de bunuri. Mergem la magazin si observam ca, treptat, preturile în bani ale marfurilor cresc. Asadar, nu trebuie sa ne mire ca politica dobânzilor nule a FED-ului american a determinat cresterea preturilor platite de americani. Acelasi lucru se întâmpla cu orice moneda al carei „producator” ieftineste creditele, care, în realitate, n-au în spate resurse economisite. Este aberant ca un individ sa primeasca un credit, fara ca altul sa fi economisit o cantitate echivalenta. În al doilea rând, o dobânda nula constituie o aberatie, deoarece într-o lume cu resurse rare totul costa, totul impune un sacrificiu. Consumul imediat se face cu sacrificarea consumului viitor si invers. Consumul imediat se face, de asemenea, cu sacrificarea altui consum imediat. Atunci când ai un kilogram de mere, dar îti doresti simultan sa manânci placinta si sa bei suc, esti nevoit sa alegi: placinta sau suc de mere. Daca preferi placinta, o platesti renuntând la suc; si invers. Consumi sucul cu pretul renuntarii la placinta. Asadar, placinta poate fi obtinuta întotdeauna platind un pret pozitiv. Pretul nul înseamna ca putem obtine un bun fara vreun sacrificiu, cu alte cuvinte, ca bunul respectiv se gaseste într-o cantitate nelimitata. Însa, cu exceptia oxigenului din atmosfera, nu exista vreun alt bun care sa poata fi obtinut cu un sacrificiu nul. Politica FED de a practica dobânzi nule sau aproape nule a fost una aberanta, care a condus la devalorizarea dolarului în raport cu marfurile cumparare cu dolari, ceea ce a erodat puterea de cumparare a unitatii monetare si, în ultima instanta, puterea de cumparare a veniturilor în dolari, chiar daca în mod diferentiat. Pe de alta parte, imaginati-va ca mergeti la magazin si ca pe rafturi, pe eticheta, apare pretul 0 lei. Mana cereasca, ar spune unii. Ar fi stimulat consumul, vesnica obsesie a analfabetilor în materie de economie! În realitate, ar disparea bariera din calea consumului, iar oamenii ar lua acasa cantitati nelimitate de bunuri, deoarece nevoile lor sunt nelimitate. Însa, având în vedere ca resursele sunt rare, cantitatea de bunuri ce poate fi produsa cu acestea este în mod automat limitata. Consecinta: resursele ar fi epuizate curând, iar oamenii ar muri de foame în viitorul mai mult sau mai putin apropiat. Apoi, mai apare o problema. Daca preturile practicate de magazine ar fi nule, cele de achizitie ar trebuie sa fie tot nule. Însa de unde si-ar plati furnizorii materiile prime? Cu alte cuvinte, furnizorul de pâine ar trebui sa livreze supermarketului bunul în cauza la un pret de zero lei pe bucata, însa acest lucru ar însemna sa plateasca zero lei pe kilogramul de grâu si salarii de zero lei pe luna. Ati fi dispus sa mergeti la serviciu pe un salariu de zero lei pe luna? În economie, raritatea face ca toate aberatiile pe termen scurt sa fie corectate dureros pe termen mediu si lung. Dobânzile nule sau artificial de scazute pe termen scurt distorsioneaza procesul de alocare a resurselor rare, care, în mod inevitabil, produce efecte nocive pe termen mediu si lung. Dobânzile negative înseamna sa primesti un cadou ori de câte ori iei credite. Ceri o suta de dolari, îi primesti; în plus, mai primesti zece dolari pentru ca ai avut curajul sa-i ceri. Iata ce înseamna o dobânda negativa de 10-! În conditii de raritate, acest lucru înseamna ca exista mereu oameni dispusi sa-si diminueze sistematic gradul de bunastare pentru a-l creste pe al altora. Acest lucru este exclus pentru oamenii întregi la minte. Într-o lume a raritatii, orice aberatie iese la suprafata si trebuie corectata: acesta este motivul pentru care, în ultimul an, FED s-a vazut constrâns sa corecteze aberatia crescând rata dobânzii de la 0,08- la 5-, adica, de 62 de ori. Acest fapt arata ca, de fapt, banca centrala nu poate controla rata dobânzii pe termen lung. Daca ar sta în puterile ei, dobânda ar fi întotdeauna nula, adica, n-ar impune vreun cost lumii afacerilor. Însa falimentele bancare întâmplate sau pe cale sa apara reprezinta tocmai consecinta acestei politici aberante a dobânzilor cvasi-nule practicate ani de-a rândul. În economie, totul se plateste, mai devreme sau mai târziu. În primul rând, aberatiile. Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
