Afirmatia de mai sus poate parea unora dintre contemporanii mei semnul unei arogante inconstiente. Cei mai multi însa, cei preocupati de grijile zilnice elementare, o vor privi, cel mult, cu nepasare. Judecatile de mai jos sunt formulate de pe pozitia senin-îngrijorata a unuia care, intrat deja în al optulea deceniu al vietii, simte ca viitorul apropiat al omenirii nu îl prea mai priveste în mod direct, dar se simte oarecum solidar cu „urmasii”, destinati, se pare, unor confruntari fara precedent. Cât despre „inteligenta artificiala”, pot spune ca am profitat din plin pâna acum, ca intelectual umanist, de binefacerile si enormele ei înlesniri. Am avut un „computer personal” în primele luni din 1990, daruit de prietenul Danut Manastireanu, care îl primise „la ajutoare”, de la coreligionarii lui baptisti din America. Am fost astfel, probabil, primul filolog iesean care si‑a scris teza de doctorat „la ordinator” (terminologic, apele nu se limpezisera înca!). Era un IBM 286 (nici acum nu stiu ce semnifica aceasta cifra!), o cutie mare, de care se atasa un ecran verzui, mititel, cu un program care se chema Word Perfect. Nu era decât un fel de masina de scris perfectionata si mult mai îndemânoasa decât redegista mea Erika. Iconitele si mouse‑ul nu aparusera înca, totul se obtinea prin combinatii de taste! Au urmat apoi versiunile IBM 386, 486 si, în fine, 586 sau Pentium, care au adus cu ele comodele iconite din Word/Windows. Primul meu 486, pe care mi l‑am procurat, cu un pret modic, în 1997, din talciocul de la Place Aligre, la Paris, m‑a însotit în toate peregrinarile din anii care au urmat, pâna când, în fine, din proiectele de cercetare, am putut sa îmi procur primele laptopuri „ca lumea”. Adresa electronica („emailul”), pe care o pastrez în continuare, am primit‑o cadou de la Universitatea din Jena, în anul 2000, în primele luni ale lectoratului meu acolo, într‑un moment în care nu prea aveam cu cine schimba mesaje online în România, iar YouTube si Google nu fusesera înca inventate... De atunci, totul a devenit rutina si banalitate; ultimul efort de adaptare mi l‑a cerut telefonul mobil de astazi, cu capacitatea si cu viteza lui de procesare superioare, împreuna cu accesul rapid si facil la marile texte ale literaturii, filosofiei, stiintei, în toate limbile si din toate timpurile. Cam asta a fost pentru mine, si este în continuare, „inteligenta artificiala”: un instrument de mare utilitate, dar nu mai mult de un instrument. Nici prieten, nici confident, nici stapân, nimic altceva decât un simplu instrument. De aceea, contemplând, pe strada, în tramvai, în aeroporturi, în salile de spectacole sau în amfiteatre, miile de adolescenti si tineri cu ochii tintiti în micul lor ecran portabil, nu pot sa îmi reprim un gând apocaliptic: Iata, esti martorul transformarii speciei Homo sapiens în altceva, nu neaparat mai bun sau mai uman! Bucura‑te ca nu vei mai fi într‑o lume în care majoritatea semenilor tai vor fi niste fapturi ciudate si inutile. Ajuns aici constat ca spatiul acordat de d-na Nastase, pastorita paginii noastre, s‑a cam epuizat. Nu îmi ramâne decât sa însirui câteva „iteme” sau „key words”, care ar fi urmat sa jaloneze desfasurarea unor reflectii mei ample. Documentarea si studiul, devenite rapide si imediate, fac inutila stravechea mobilitate a carturarului. Ne aflam la o rascruce majora, similara cu inventarea alfabetului si a tiparului. Deplângem nostalgic stralucirea de odinioara, asemenea scribului babilonian constatând ca tainica lui arta cuneiforma este înlocuita cu o vulgara colectie de douazeci si ceva de litere, la îndemâna oricarui negustor sau corabier mai dibaci; sau asemenea calugarului benedictin de la Monte Cassino sau Reichenau, sufocat de revolta ca textele Bibliei, ale lui Aristotel sau Vergilius sunt îmbracate în haina proasta si ieftina a tiparului, în locul vesmintelor somptuoase caligrafiate cu grija si împodobite cu enluminuri si miniaturi. Da, numai ca au aparut întotdeauna niste vizionari, care au stiut sa foloseasca marea sansa. Preluat de greci de la semitii fenicieni, alfabetul a contribuit decisiv la crearea de catre eleni a primei mari comunitati culturale europene (οἰκουμένη) din care vine si lumea noastra europeana moderna. Tot asa, tipografi eruditi precum venetianul Aldo Manuzio, sau francezul Henri Estienne, ca sa nu mai vorbesc de magnificul Erasmus, au scos cartile traditiei greco-latine din tainitele scriptorilor manastiresti, multiplicându‑le prin tipar si raspândind astfel idealul umanist în întreaga Europa, ideal care este deja o umbra ciudata în ochii tinerilor de azi. Un alt regret personal este transformarea iminenta a bibliotecilor în depozite sau, eventual, muzee. „Documentarea” exhaustiva în fata ecranului tau, în gaoacea biroului personal, induce, deopotriva, si virusi perfizi precum demobilizarea, dezamagirea, banalizarea, autismul, sedentarismul si, last but not least, banalizarea furtului intelectual. Despre scenariile de cosmar ale robotizarii muncii intelectuale, duse pe trepte nebanuite ale eficacitatii creatoare de catre Marele Algoritm, îi las pe altii sa se pronunte. Ma întreb doar: Cum ar fi ca, într-o buna zi, la capatul procesului de autoinstruire si auto-antrenare, un simpatic avatar al ChatGPT‑ului actual sa ne ofere o piesa nou-nouta de Shakespeare, un al doilea volum de Cuvinte potrivite de Arghezi, un nou Joc secund de Ion Barbu sau, poate, de ce nu, volumul al IV‑lea din Fratii Jderi de Mihail Sadoveanu? Putem fi siguri ca nu vom primi bucurosi asemenea cadouri? Articolul face parte din seria „Trebuie sa ne temem sau sa ne bucuram de dezvoltarea AI?”, tema de meditatie propusa de redactie colaboratorilor de la pagina de Opinii, la sfârsitul anului 2023. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
