Ne îndreptam oare catre un regim autoritar, în care renasc vechi frustrari si obsesii? (...) Din luarile de pozitie pe care le-am urmarit în aceste zile, reiese ca situatia actuala a Arhivelor ridica serioase semne de întrebare. Se perpetueaza o anomalie: Arhivele sunt în subordinea Ministerului de Interne, ceea ce ne trimite din nou la isteria „secretului de stat”. Ar fi o regretabila reîntoarcere în timp. Un excelent articol al lui Florea Ioncioaia de pe site-ul Contributors atrage atentia asupra unei chestiuni care îi preocupa în aceste momente pe istorici si nu numai pe ei; titlul articolului este lamuritor: Cum iesim din tarâmul secretului: o dezbatere despre libertatea de cercetare în România de azi. E vorba de accesul la arhive, dar si de modul în care sunt gestionate arhivele. Comunitatea cercetatorilor a reactionat prin proteste publice sau prin dezbateri, cum a fost aceea care avut loc ieri la Iasi. Lucrurile, în fond, sunt extrem de clare: un istoric nu-si poate exercita profesiunea daca nu are acces la documente. A-l împiedica în acest demers înseamna a comite un act de cenzura, prin nimic justificat. Nefiind istoric, îi las pe cei în drept sa-si argumenteze pozitia si doleantele. Ce mi se pare mie frapant este ca autoritatile care împiedica sau limiteaza accesul la arhive readuc în actualitate o caracteristica a regimului comunist, si anume obsesia secretului de stat. Acesta din urma era atât o justificare a cenzurii, cât si un mijloc de a supraveghea si controla populatia. Relatiile cu strainii, spre exemplu, erau interzise în virtutea ideii (fantasmei, mai bine zis) ca orice strain era un spion potential, capabil - prin siretlicuri perverse - sa-l faca pe cetateanul român sa divulge secrete de stat sau informatii ce puteau fi apoi utilizate în actiunea de „defaimare” a României. În ce priveste cartile si presa, cenzura era necrutatoare. Curând dupa instalarea regimului de „democratie populara”, de la Bucuresti plecau instructiuni ce stabileau o lunga lista de subiecte, informatii etc. care intrau în zona secretului de stat: printre ele, stirile despre epidemii, incendii, seceta, accidente de cale ferata, crime, jafuri etc., apoi date statistice din domeniul economic, indicatii asupra amplasarii întreprinderilor s.a.m.d. O nomenclatura complicata, ascultând de criterii inefabile, împartea întreprinderile în: a) cele despre care nu se poate face în presa nici un fel de publicitate; b) cele despre care se poate scrie mentionând activitatile de partid, culturale, sportive, obstesti si în legatura cu care se pot cita doar anumite sectii; c) cele despre care se poate scrie fara a se preciza localitatea. Gasim astfel de minunatii în câteva carti aparute în anii ’90, scrise din pacate de neprofesionisti, dar care au meritul de a reproduce documente din… arhivele cenzurii. Le-am comentat la vremea potrivita, reiau aici unele exemple. O circulara a Directiei Presei (acesta era numele cenzurii) din martie 1957 preciza ca nu se va da publicitatii nimic despre noul tip de autocamion românesc SR 104 si despre motorul Diesel cu doua diferentiale. Întreprinderea chimica nr. 10 din Bucuresti va fi popularizata numai cu referire la masele plastice din vinilin pe care le produce. În luna mai a aceluiasi an se interzicea popularizarea, sub orice forma, a urmatoarelor produse: „combine de recoltat stuf, piese de balotat stuf, gredere, masini de plantat orez, transbordor aerian, masina pneumatica, masina centrifugala de filat bumbac, automotorul Diesel electric lung de 90 metri, oscilatorul de înalta frecventa pentru analize de laborator, construit la unitatea pentru constructii de aparate de laborator, reostatul pentru pupitrul de comanda tip B, un nou aparat telefonic cu cheie, draga pitica de la AN Giurgiu, prototipul turbinei AC3 de la Combinatul Metalurgic Resita, prototipul de combina construit la Uzinele Semanatoarea, în care presa de paie este înlocuita cu un cos etc., etc.”. Câtiva ani mai târziu, în 1964, vedem cum dintr-un articol de ziar cenzura elimina o referire la fabrica de negru de fum din Pitesti, iar din alt articol elimina un paragraf care descrie strungul revolver de 40 mm diametru. Ba chiar, de la rubrica „Revista presei”, se reiau fragmente din articolul unui ziarist francez care vizitase regiunea Ploiesti, iar cenzura elimina propozitia „la Câmpina functineaza un centru pentru productia cauciucului sintetic”. Mistica secretului de stat deriva, se vede usor, dintr-o psihoza a încercuirii: ca sa se apere, sistemul trebuia sa se închida si sa devina opac. Ne îndreptam oare catre un regim autoritar, în care renasc vechi frustrari si obsesii? Arhivele Statului au cunoscut o perioada buna - multe marturii concorda în acest sens - în anii când au fost conduse de istoricul Dorin Dobrincu. Din luarile de pozitie pe care le-am urmarit în aceste zile, reiese ca situatia actuala a Arhivelor ridica serioase semne de întrebare. Se perpetueaza o anomalie: Arhivele sunt în subordinea Ministerului de Interne, ceea ce ne trimite din nou la isteria „secretului de stat”. Ar fi o regretabila reîntoarcere în timp. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
