Mare admirator al lui Don Quijote, el noteaza la un moment dat în Arta romanului: „Romancierul n-are sa dea socoteala nimanui, exceptându-l pe Cervantes”. Îmi place sa cred ca acum, când s-au întâlnit, Cervantes nu i-a facut nici un repros. Dimpotriva. Multa vreme numele lui Milan Kundera a fost pentru mine asociat cu formidabila renastere culturala din a doua jumatate a anilor ’60 care a însotit – si, totodata, a pregatit – Primavara de la Praga. Kundera era din aceeasi „promotie” stralucita cu Josef Škvorecký, Václav Havel, Ludvík Vakulík. În aceeasi perioada, în cinematografia cehoslovaca se afirmau mari regizori: Miloš Forman, Ivan Passer, Vera Chytilová, Jirí Menzel. Dupa ce în 1968 rusii au intrat cu tancurile în Praga ca sa-i salveze pe cehi (asa cum au facut si cu ucrainenii) de „neo-nazisti” si de „imperialisti”, cei mai multi dintre intelectualii si artistii participanti la Primavara pragheza fie au emigrat, fie au fost trimisi de catre partidul comunist la „munca de jos”, devenind din profesori universitari – spalatori de geamuri si din literati – chelneri; ei n-au cedat si n-au facut compromisuri, reusind sa-si pastreze demnitatea si libertatea de gândire. A existat si o literatura clandestina (samizdat), un exemplu fiind extraordinara carte intitulata Cheia visurilor a lui Ludvik Vakulík. În ce-l priveste pe Kundera, el a profitat de „dezghet” si a publicat în 1967 Gluma, roman gratie caruia a devenit imediat cunoscut. Dupa „normalizare” (= ocuparea Cehoslovaciei de catre trupele sovietice), Kundera nu mai poate publica în tara lui, iar în 1975 izbuteste, invitat de prieteni, sa ajunga în Franta si sa se stabileasca acolo. Începe de fapt, la propriu, o noua viata, si ca om si ca scriitor. De la un moment dat scrie direct în franceza, devine celebru, e „nobelizabil” (multi se întreaba si astazi cum de n-a primit premiul Nobel – îl merita cu prisosinta). Era o prezenta discreta, nu-i placea sa iasa în fata, refuza interviurile; exista totusi o înregistrare cu el la emisiunea „Apostrophes” a lui Bernard Pivot, la care a participat si marele sinolog si eseist Simon Leys, înregistrarea e din anii ’80, Kundera vorbeste cu oarecare dificultate spre deosebire de limba franceza din romane, fluenta si subtila. Am scris în câteva rânduri despre cartile lui, romane sau eseuri. Remarcabila mi s-a parut, în romane, compozitia muzicala, contrapunctica. Având el însusi o formatie de muzician, Kundera stapâneste suveran tehnica variatiunilor, atât în interiorul unui roman, cât si de la un roman la altul, prin reluarea unor teme. Primul roman, Gluma, era si o satira a minciunii si conformismului societatii comuniste. Ultimul sau roman, Sarbatoarea neînsemnatatii, contine secvente de un haz nebun în care apar Stalin si aghiotantii lui din Biroul politic. Pentru Kundera, umorul este o forma de libertate (ceea ce nu înseamna câtusi de putin ca ocoleste aspectele grave, triste sau dramatice ale vietii). Se reclama de la râsul eliberator al lui Rabelais, de la rationalismul si inventivitatea secolului al XVIII-lea (a si adaptat pentru scena un text de Diderot). Se declara îngrijorat de faptul ca am intrat într-o noua perioada a istoriei din care a disparut buna dispozitie si în care pierdem capacitatea de a ne bucura de lucrurile aparent neînsemnate. Iubirea, singuratatea, hazardul sunt alte teme fundamentale care revin, cum spuneam, de la un roman la altul. Multa lume a descoperit importanta temei erotice la Kundera gratie adaptarii cinematografice, din 1988, dupa romanul Insuportabila usuratate a fiintei. Dar tema apare si în Gluma, Cartea râsului si a uitarii, Iubiri caraghioase etc. Extrem de sensibil la toate miscarile organismului social, scriitorul avertiza asupra pericolului major pe care îl reprezinta vulgaritatea si kitsch-ul. Eseurile sale – Arta romanului (1986) si Testamentele tradate (1993) – cuceresc prin finetea analizelor si prin tensiunea dezbaterii ideatice. A celebrat romanul ca forma literara ce ofera scriitorului un câmp practic infinit de posibilitati. A scris despre Europa Centrala, despre magnifica ei traditie culturala, dar si despre dramele ei (Un Occident rapit, 1983), pledând în apararea natiunilor mici, precum Cehia lui natala. Elogiind, în repetate rânduri, literatura tarii sale de adoptie, a scris într-o limba franceza de o claritate, de o expresivitate cuceritoare, ceea ce da cititorului impresia ca romanele sale sunt scrise fara efort, în chipul cel mai firesc cu purinta. Mare admirator al lui Don Quijote, el noteaza la un moment dat în Arta romanului: „Romancierul n-are sa dea socoteala nimanui, exceptându-l pe Cervantes”. Îmi place sa cred ca acum, când s-au întâlnit, Cervantes nu i-a facut nici un repros. Dimpotriva.
