„ ... tara mea este orice loc de pe Pamânt unde se vorbeste româneste si istoria nationala este istoria întregii Moldove si Tarii Românesti, si cea a fratilor din Ardeal.” M.Kogalniceanu – Discurs la Academia Mihaileana, 1843 A vorbi despre complexa si stralucita personalitate cultural enciclopedica a lui Mihail Kogalniceanu, faptul în sine poate fi privit si considerat oricând ca pe un binemeritat si nepieritor prinos de recunostinta adus „celui dintâi istoric critic pe care l-a nascut neamul românesc”, dupa cum avea sa sublinieze concluziv, cu autoritatea-i recunoscuta, însusi eruditul Nicolae Iorga. Iar daca acestei aprecieri indubitabile îi mai adaugam si altele, precum cele ale lui A.D.Xenopol: „Mihail Kogalniceanu a fost una din acele naturi alese ce greu încap câteva alaturea într-un veac; pentru care timpul care l-a trait a fost prea scurt si spatiul în care i-a fost învoit sa se miste prea neîncapator spre a dezvolta uriasa putere a conceptiunilor, cugetarilor si nazuintelor lui” si Octavian Goga: „Ce bloc formidabil de stânca, ce mare senior al trecutului! Personalitatea lui se asterne dominatoare de-a curmezisul veacului al XlX-lea la noi, sentintele lui îsi pastreaza valoarea axiomatica în gândirea omului. (...) Privit în diversele ipostaze, de îndrumator cultural si istoric, de om politic, cumpanind trebile sau itele echilibrului international, cu cât îl apropii mai mult de orice parte, la orice punct al vietii sale, el câstiga în fata celui mai exigent analist”, atunci putem considera ca, în fapt, ca români, dar mai ales ca ieseni. ne facem datoria de onoare fata de ilustra personalitate a lui Mihail Kogalniceanu, dovedita ca om politic de orienare liberala, avocat, istoric scriitor, publicist si orator. A vorbi si despre partea contributiei adusa de M.Kogalniceanu literaturii române, aprecierile sunt la fel de substantiale. Astfel, George Calinescu, asezându-l pe Mihail Kogalniceanu în locul de cinstire, deschizator al capitolului Mesianicii pozitivi – Constituirea spiritului critic (1840 - 1848), apartinator monumentalului Opus Magnum (cum mai este denumita „Istoria literaturii române de la origini si pâna în prezent”, Ed. Fundatiilor Regale, 1941) si acordându-i studierii vietii si operei acestuia nu mai putin de zece pagini (167- 176), ilustrul istoric si critic literar avea sa delibereze indubitabil: „Darul de capetenie al lui M.Kogalniceanu e de a fi avut spirit critic, atunci când lumea nu-l avea, si de-al fi avut în forma constructiva, ardenta, fara sarcasm steril. Peste tot, în programele revistelor, redactorul stie ce vrea. Dacia literara se chema asa, fiindca, facând abstractie de loc, vrea sa se îndeletniceasca cu , în care scop are sa reproduca scrieri originale din toate publicatiile, pentru ca, întocmai ca într´o oglinda, sa se vada scriitorii < Moldoveni, Ardeleni, Banateni, Bucovineni, fieste carele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul sau>. În sfârsit, telul îi este înfaptuirea dorintei ca < românii sa aiba o limba si o literatura comuna peste toti.> (...) Proza lui Kogalniceanu este cu atât mai valoroasa cu cât e mai veche. Totusi, Kogalniceanu, având pasiunea descriptiei minutioase, izbuteste sa dea un tablou de epoca plin de detalii, nepretuit pentru evocarea unei lumi disparute”. A vorbi, însa, despre actul istoric al Unirii Principatelor Române de la 5/24 ianuarie 1859, care a pus noul stat România pe harta politico-administrativa a Europei, fara a-i sublinia la adevarata lui valoare rolul de însufletitor jucat de Mihail Kogalniceanu în aceasta mareata înfaptuire, visata prin vicisitudinile si restristea veacurilor, ar fi, desigur, pentru oricine n-ar face-o, un act de impietate fata de cel care a vazut în Unire „ ... ca o cununa tuturor, ca cheia boltei, fara care s-ar prabusi tot edificiul national; aceasta este Unirea Moldovei cu Tara Româneasca, Unire dorita de veacuri de toti românii cei mai însemnati ai amînduror Principate, o Unire pe care, dupa spiritul timpurilor, cu armele în mîna au vroit sa o savîrseasca Stefan cel Mare si Mihai Viteazul, carele si ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Tarii Românesti, al Moldovei si al Ardealului”, ca mai apoi, închinându-si întreaga energie de cuget si actiune si capacitând toate fortele unioniste ale acelor vremi framântate, sa o si împlineasca biruitor. Vorbind despre Mihail Kogalniceanu si Unirea Principatelor Române în toate timpurile, de la cele trecute si pâna la cele prezente, când s-au scurs peste 163 de ani de la înfaptuirea stralucitului act istoric, se poate lesne constata ca toti biografii, exegetii si istoricii români (si nu numai), care i-au aprofundat demersurile unioniste, au concluzionat la unison: Mihail Kogalniceanu – însufletitorul si fauritorul Unirii Principatelor! Cu certitudine, aceasta sintagma definitorie a personalitatii lui Mihail Kogalniceanu îsi va pastra intacta aceeasi stralucire si de-a lungul vremurilor viitoare. Însa, din respect pentru cititorii care se vor apleca peste rândurile de fata, fie si o succinta “privire” aruncata peste biografia marelui patriot român, va oferi sansa unei corecte interpretari personale, lipsita de eventuale prejudecati conjuncturale. Iar pentru aceasta propusa „incursiune kogalniceana” cred si sustin ca dintre numeroasele „surse” cea mai expresiva o aflam tot de la George Calinescu: „Mihail, fiul mai mare al vornicului Ilie Kogalniceanu si al Catincai Stavila, coborâtoare dintr-o familie genoveza stabilita de secole în Cetatea Alba, s-a nascut la Iasi la 6 septemvrie 1817.” La vremea învataturii, tatal sau „cu o buna trecere pe lânga domnitorul Mihail Sturdza”, se va îngriji „cu oarece pretentie de educatia copiilor sai (4 fete si 2 baieti)”. Urmând „moda” vremii, Mihail va fi „mai întâiu instruit acasa de calugarul Gherman Vida, însa în casa vornicului Alecsandri unde locuia dascalul” , continuata la pensionul francez de la Trei Ierarhi si „în fine, la noul institut al francezilor Lincourt, Chefreux si Bagard, asezat pe dealul Miroslavei.” Aici i-a avut colegi pe Vasile Alecsandri, Costache Negri si Alexandru Ioan Cuza, cu care a legat de pe atunci o trainica prietenie. În timpul scolarizarii, „cu desavârsire slab la aritmetica, Kogalniceanu se ilustra în franceza, germana, elina, geografie, istorie, în cea din urma materie începând de pe acum a rascoli letopisetile ce se aflau pe atunci în casele boieresti. La examenul public capata premiul întâiu de limba franceza.” În 1833, printul Sturdza sprijina „exodul de tineri spre Occident, cuprinzând cele doua beizadele ale sale, dar si pe fiul agai Ilie (Kogalniceanu n.n.), care fu primit pe cheltuiala domneasca în grupul scolarilor trimis la Luneville, la abatele Lhomme”. Însa numai dupa un an „beizadelele fura retrase de la Luneville, pe de o parte ca nu se ilustrau la învatatura, pe de alta parte ca nu se cuvenea sa-si tina copiii într-o tara prea liberala”, astfel ca în august 1835 „grupul de moldoveni” a fost mutat la Berlin, „la profesori particulari”, iar Kogalniceanu se îndreapta spre vestita Universitate germana Humboldt. Ca student aici, are prilejul sa ia contact cu spiritul si conceptiile filozofice ale lui Hegel, rezonând la una dintre acestea, „conform careia legile trebuie sa se adapteze spiritului individual al natiunilor”. Cu toate aprofundarile sale despre ascendentul Occidentului, adânc patruns de simtul patriotic, Kogalniceanu nu se sfia sa declame: „N-as schimba saraca Moldova pentru întâiul tron al lumii.” Mai mult de atât, din dorinta de a face cunoscuta Istoria românilor, în 1837, „cu ceva bani de la babaca”, reuseste sa tipareasca la Berlin volumul intitulat: “Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et des Vlaques transdanubiens” (Istoria Valahiei, Moldavei si a valahilor transdunareni), volum care a însemnat faptul de a fi fost „primul volum de sinteza a Istoriei Române”. Legat de acesta, în aprecierile sale de mai târziu, N.Iorga a remarcat la Mihail Kogalniceanu „întâietatea” utilizarii termenelor echivalente în limba franceza pentru „român” si „România” ( „roumain” si „Roumanie”), în locul celor folosite anterior de Gh. Asachi, respectiv de „moldovean” si „valah”, ceea ce dovedeste cu prisosinta crezul sau românesc de care era patruns înca de pe atunci. La curent cu „framântarile tinerimii” din vestul Europei si suspicios asupra ideilor reformiste ale lui Kogalniceanu, ce cuprinsesera pe tinerii intelectuali moldoveni, în 1838, printul Sturdza îl recheama de urgenta la Iasi pe „primejdiosul student”, fara a-l fi lasat sa-si dea macar doctoratul. Pentru a-l „îmblânzi” întrucâtva, îl avanseaza la gradul de „leitenant”, numindu-l „aghiotant” domnesc. În aceasta noua postura într-un timp foarte scurt, dovedind „o munca neostenita si practica”, M.Kogalniceanu „îsi cumpara propria tipografie” si se dedica publicisticii, scotând mai multe periodice: Alauta Româneasca (1838), Foaea sateasca a Printipatului Moldovei (1839), Dacia literara (1840), Arhiva Româneasca (1841). Dupa cum bine s-a aratat de G.Calinescu, dar si ulterior de catre numerosi redutabili istorici si critici literari, revista Dacia literara, initiata de Mihail Kogalniceanu, „desi n-a avut nici ea îngaduinta de a continua mai mult de un an”, simbolizeaza un nou început pentru literatura româna, în speta, o prima „punte de unire” a scriitorilor din toate tinuturile românesti „într-o aceeasi limba si o literatura comuna”. În toata aceasta perioada „în colaborare cu C.Negruzzi, traduce si editeaza operele lui Dimitrie Cantemir: Istoria imperiului otoman si Descrierea Moldovei, întregindu-le cu scrierea proprie: Viata domnitorului”. În mai 1840 „erau scoase sase tomuri din Letopisetile Valahiei si Moldovei, pe care le-a îngrijit.” Si tot în 1840, recuoscânu-i-se meritele deosebite, M.Kogalniceanu, alaturi de V.Alecsandri si C.Negruzzi, este numit în directiunea noului „Teatru Mare de la Copou” – cel dintâiul teatru românesc – unde V. Alecsandri va debuta ca dramaturg, fiind autorul savuroaselor „Chirite”. Resimtind din ce în ce mai mult „cenzura” vremii, îndeosebi dupa ce i se „ciopârtise” în cea mai mare parte programul revistei Propasirea, „care n´avu nici ea viata lunga, Kogalniceanu, nebiruit, recurse si la viul graiu”. Drept urmare, la 24 noiembrie 1843, „deschizând cursul de istorie nationala la Academia Mihaileana spuse cuvinte care ar fi înspaimântat orice cenzura”. E limpede ca cele afirmate atunci: „Domnilor! Dupa privelistea lumii, dupa minunele naturii, nimica nu este mai interesant, mai maret, mai vrednic de luarea noastra aminte decât istoria. (...) Istoria este testamentul lasat de catre stramosi stranepotilor, ca sa le slujeasca de talmacire vremii de fata si de povatuire vremii viitoare. (...) În aceasta privire atât de importanta, istoria, dupa Biblie, trebuie sa fie, si a fost dintotdeauna, cartea de capetenie a popoarelor si a fistecarui om îndeosebi; pentru ca fistecare stare, fistecare profesie afla în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învatatura la nestiinta sa, îndemn la slava si fapta buna”, este limpede ca toate acestea, având o tenta „romantico-nationalista”, n-au fost pe placul autoritatilor vremii, însa, dupa cum afirma si în prezent cercetatorii istorici, „discursul emotionant al lui Mihail Kogalniceanu a influentat generatia pasoptista.” Prigonit de printul Sturdza, dupa „slobozenie”, M.Kogalniceanu, precum i-a fost si dorinta, merge la Paris si de acolo, în 1846, în Spania, facându-si cunostinte si relatii. Se întoarce la Iasi în primavara lui 1847, unde, aflându-si prietenii de odinioara, se alatura ideilor si actiunilor lor reformatoare, astfel ca declansarea revolutiilor europene din primavara lui 1848 îl gaseste pe Kogalniceanu în mijlocul „revoltei poetilor” ieseni. Din ordinul lui Sturdza, „instigatorii” sunt arestati si trimisi sub escorta în Turcia. Scapat ca si ceilalti prin „reteta” mituirii, Kogalniceanu, dupa o scurta „escala” în Franta, se va alatura prietenilor „autoexilati” în Bucovina, în proprietatea fratilor Hurmuzachi, si ei adepti ai ideilor unioniste, înfiintând împreuna Comitetul Revolutionar Moldovenesc Central, al carui principal ideolog a devenit; postura din care va redacta si edita la Cernauti lucrarea în 36 de puncte intitulata: „Dorintele partidei nationale din Moldova”, deosebindu-se radical de „Petitia” din martie. Având stipulata dorinta „Unirii Moldovei cu Tara Româneasca”, lucrarea a fost considerta un adevarat Manifest al Unirii. Noul domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, instalat dupa Conventia de la Balta-Liman (1849), a permis în 1851 întoarcerea la Iasi a celor „exilati”, fapt ce i-a înlesnit lui M.Kogalniceanu, devenit figura reprezentativa a Partidei Nationale, inaugurarea unei stralucite cariere legislative prin care sa se poata înfaptui fuziunea celor doua Principate Dunarene sub o singura administratie. Prima izbânda de rasunet o obtine în 22 decembrie 1855, când legislatia privind abolirea robiei romilor, întocmita împreuna cu Petre Mavrogheni, a fost aprobata de Sfatul boieresc. De asemenea, ca deputat ales în Divanul ad-hoc al Moldovei, organism nou înfiintat potrivit Tratatului de la Paris (1856), prin care Principatele îsi puteau decide propriul viitor, M.Kogalniceanu, cu elocinta si înflacarare oratorica, a desfasurat, împreuna cu reprezentanti ai Divanului din Tara Româneasca, o campanie sustinuta în favoarea Unirii, a autonomiei sporite, a neutralitatii si a formarii unui guvern comun reprezentativ. Practic, în cele doua Divane se desfasura o lupta deschisa si înversunata, între fortele unioniste si cele anti-unioniste. Treptat si vizibil, M.Kogalniceanu reuseste sa atraga în rândurile unioniste sustinatori din toate paturile sociale componente ale Divanului, între care: pr.arhm. Neofit Scriban, Manolache Epureanu, Dimitrie Kracti, Nicolae Sutu, Dimitrie Cozadini, Dimitrie A. Sturdza, care s-au alaturat lui V.Alecsandri, C.Negri, Dimitrie Ralet, P.Mavrogheni, C. Hurmuzachi, C.Rolla s.m.a. De un mare folos al campaniei a fost si revista „Steaua Dunarii”, scoasa împreuna cu Alecsandri, care s-a dovedit o veritabila tribuna a Unirii, fiind raspândita în cele doua Principate si chiar în exteriorul acestora. Iata-ne, dar, ajunsi în punctul „fierbinte” al biografiei marelui patriot! De aici încolo, în conditiile vitrege ale împotrivirii ocârmuirii fanariote, trebuia gasita si constituita o forma potrivita (subversiva), concreta si riguros organizata, a carei tel primordial sa îl constitue înfaptuirea Unirii Principatelor. Si aceasta n-a întârziat sa apara, astfel ca, la 25 mai 1856, a fost consemnata înfiintarea „Societatii Unirea”, mai exact a „Asociatiei de lupta pentru Unire”, organism subversiv si lucrativ, sub presedentia lui Mihail Kogalniceanu, care avea sa-si asume dificila responsabilitate. Desi toti istoricii si cercetatorii, care s-au aplecat ulterior asupra acelei perioade cruciale a plamadirii Unirii, au confirmat temporal „data” acestei înfiintari, niciunul dintre ei, însa, nu au „localizat-o” si spatial. A facut-o cu mult temei istoric poetul Alecsandri, în poezia intitulata „25 mai 1856”, compusa ad-hoc si recitata cu patos la sfârsitul „sfatului de taina” al unionistilor ieseni: „Sub acest maret castan / Noi juram toti în fratie / Ca de azi sa nu mai fie / Nici valah, nici moldovean.// Sa fie numai români, /Într-un gând, într-o simtire / Si sa ne dam mâni cu mâni / Pentru-a tarii fericire.” Într-adevar, unde s-ar fi gasit un alt loc mai ferit de „iscoadele” ocârmuirii decât sub „maretul castan” al casei de la Visan, din marginimea Iesilor, a unionistului Petre Mavrogheni, lasata „dar de nunta” fiicei sale, casatorita cu comandantul Regimentului? Acolo, în duminica lui 25 mai 1856, sub „maretia castanului în floare”, a fost plamadita Unirea Principatelor; înflacarata poezie a lui Alecsandri devenind atunci „Juramântul” de credinta al unionistilor ieseni. Din acest moment „constitutiv”, unionistii ieseni, însufletiti de M.Kogalniceanu, în doi ani si jumatate de lupta îndârjita cu „opozitia”, în care au dejucat si anulat alegerile „fraudate”(!) din septembrie 1857, au reusit sa-si împlimeasca definitiv visul Unirii, mai întâi la 5 ianuarie 1859, când l-au sprijinit si urcat pe tronul Moldovei pe Alex.I.Cuza si în final, la 24 ianuarie 1859, când, „sacrificându-si” Capitala si Domnitorul, acelasi „chipes si tânar colonel”, Alexandru Ioan Cuza, a fost ales si Domnitorul Valahiei, consfintindu-se împlinirea Unirii românilor într-un singur stat: România! Dar rolul istoric jucat de M.Kogalniceanu nu s-a terminat nici dupa triumful Unirii Principatelor, al carei însufletitor a fost. Dimpotriva, fiind numit de mai multe ori liderul Cabinetului, M.Kogalniceanu s-a dovedit a fi un adevarat sprijinitor al lui Cuza în înfaptuirea reformelor structurale ale noului stat România, între care: secularizarea averilor manastiresti, administratia, educatia si legea agrara. Pentru promovarea acesteia din urma a planuit împreuna cu Domnul Cuza chiar si dizolvarea Legislativului. Recunoscator orasului natal, a staruit si a mijlocit înfiintarea la Iasi, la 26 oct. 1860, a primei Universitati din România. Dupa abdicarea fortata a lui Cuza, din februarie 1866 si aducerea pe tronul României a monarhului Carol de Hohenzollern, sub noua Constitutie, lui Kogalniceanu i se încredinteaza Internele. Liberal convins, împreuna cu Lascar Catargiu, contribuie decisiv la înfiintarea, în 24 mai 1875, a Partidului National Liberal, opus fatis regimului conservator al vremii. Conducând Externele în perioada 1976-77, a avut o contributie însemnata la intrarea României în razboiul ruso-turc, de partea Rusiei, în urma caruia noul stat român si-a câstigat independenta. Discursul sau înflacarat, din 9 mai 1877, rostit în fata Parlamentului, avea sa consfinteasca graitor aceasta biruinta stralucitoare: „Suntem o natiune libera si independenta!” Anul 1880 îl gaseste pe M.Kogalniceanu în Franta, devenit astfel „primul oficial român la Paris”, a carei activitate diplomatica a fost foarte apreciata la acea vreme. Dupa retragerea din viata politica, M.Kogalniceanu se dedica exclusiv activitatii academice, devenind, între 1887-89, presedintele Academiei Române. În 1890, îndurerat de pierderea prietenului sau de o viata, V.Alecsandri, starea sanatatii sale s-a deteriorat treptat, astfel ca, aflat la Paris, la 1 iulie 1891, în urma unei operatii, M.Kogalniceanu, la 74 de ani neîmpliniti, trece la cele vesnice. A fost înmormântat cu onoruri militare în cripta cavoului familiei de la Cimitirul iesean Eternitatea, fiind condus pe ultimul sau drum de un impresionat cortegiu funerar din care, în semn de mare pretuire, au facut parte înalte oficialitati centrale si locale, rostindu-i-se binemeritate alocutiuni omagiale. Posteritatea înaltei personalitati a lui Mihail Kogalniceanu, de numele caruia sta legat demersul sau asiduu de însufletitor si fauritor al Unirii Principatelor Române, este la fel de stralucitoare si în prezentul celor 205 ani de la nastere si ai celor 131 de ani de vesnicie, dar si pe mai departe, în viitorul veacurilor care vor tot veni în nesfârsirea lor... Mihai Caba P.S.: Despre istoria memorabilei izbânzi unioniste, cât si despre alte „file” inedite ale acesteia, va poate marturisi veridic „singurul martor viu al Unirii Principatelor”- maretul castan de la Visan - , cel care, înfruntând cu stoicism vicisitudinile timpurilor scurse de atunci si pâna în 2002, când, re-descoperit într-o proprietate privata, a devenit Castanul Unirii de la Visan, dublu monument al Istoriei si al Naturii. Din motive de neînteles ale autoritatilor îndrituite, iata ca în prezent, tot maret si în vârsta atestata de peste 275 de ani, Castanul Unirii înca n-a fost pus în drepturile sale... monumentale!
