Daaa, mergem înainte. Dar parca nimic nu se schimba – simt asta cu bucurie. Ora 12. Maria pliveste prin gradina. Cu mâna. Ea e oraseanca – asa ca foloseste numai mâna. Oricât am învatat-o eu sa dea cu sapa. E mai repede asa. E groaznic sa ma trezeasca tigancusele care vin gurese de la vreo discoteca pe la 3 noaptea. Sunt semibete: „Si stai, fa, sa-ti spun...” Basca semianalfabete, ca tiganii nu mai merg la scoala în ultimii ani, nici profii nu se mai omoara sa faca campanii de convingere prin mahalaua tiganeasca pentru ca parintii sa-si trimita puradeii la scoala, ca „pe vremea aia”. Nici directorii nu-si mai bat capul sa trimita profii. Asta era pe vremea ticalosului ala de comunism. Însa mergem înainte! Dar tigancile sunt semiparturiente, se cotârcesc cu cine apuca si „varsa carul” pe unde apuca. Pentru asta nu trebuie sa învete alfabetul. De pe la 14 ani si mai devreme. Însa „pitrec”, frate, toata noaptea! Râd si tipa frenetic, violent. Agresivitatea, îmi pare, creste pe zi ce trece în lumea de azi. Ori poate îmbatrânesc eu si mi se pare. Iar politisti n-am vazut prin mahalaua tiganeasca de ani de zile. Vor fi venind incognit-o, mai stii! Stiu ca vor spune ca nu li se ofera nici lor conditii... Plus ca, vorba unei consatence: „Noi avem tigani buni!” Însa mergem înainte, ca, spusa unui domn învatator, „înainte” era mai bine. E si mai îngrozitor când îmi dau seama ca nu mai am cafea, asa ca îmi fac un fel de piservaser din surogatul Mariei. Dar... mergem înainte. Avem un crucioi electric pe vârful dealului, luminat feeric noptile. Ca sa arate administratia ca suntem credinciosi cât încape. Însa gradul de religiozitate nu a crescut nici cât negru sub unghie, nu creste nici atâtica în populatie. Ba, mi se pare, e invers, în pofida crucioaielor pe care le tragem când trebuie si când nu trebuie. Dar si mai înfiorator este ca nu exista locuri de munca, cei mai multi traiesc din ajutoare sociale. Ce sa mai mearga în Strainezia sa câstige ceva bistari! Si, totusi, se duc destui. Caci... mergem înainte. *** Am s-o spun si pe asta: Am tradus de-a lungul anilor mai multe carti. Uneori ma simteam groaznic. De multe ori, dupa atâta efort, simteam ca sfârsitul traducerii e aproape. Atunci ma încurajam: Dar ala care a tradus cartoiul Iosif si fratii sai? D-apoi cel care a scris cartea! Si simteam si ca îmi va lipsi durerea efortului de a dramui, nopti în sir, imponderabilele cuvinte – îngerii mei de limba româneasca. Si mergeam înainte! Ah, mustea în mine atâta orgoliu, vazând ca limba româneasca este în stare sa învesmânteze geniul unui mare autor strain si sa-i dea cetatenia de scriitor român. *** Daaa, mergem înainte. Dar parca nimic nu se schimba – simt asta cu bucurie. Ora 12. Maria pliveste prin gradina. Cu mâna. Ea e oraseanca – asa ca foloseste numai mâna. Oricât am învatat-o eu sa dea cu sapa. E mai repede asa. În fine, citesc cartea lui Viorel Ilisoi, Eroii mei, si trag cu privirea la stratul de lalele rosii, acum pe trecute, ca si la narcisele deja trecute. Am de gând sa scriu o cronica la carte, dar trebuie sa citesc temeinic. Mama sta în scaun la soare, ora 12, v-am spus. Vântul îi flutura suvitele de par alb. Lânga ea un trandafir rosu pe care noi îl numim „japonez”, dar e doar de pe aici, de la Mediterana, din Tunisia, Algeria sau asa ceva (am citit nu stiu pe unde). E de un rosu aprins. Lalelele din strat – la fel. Narcisele-s pe duca (pe aici le zice zarnacadele, din turceste, Leonas îi spunea coanei Chirita: „Esti frumoasa ca o zarnacade”). Ochioase cu un singur ochi galben în mijloc. Bujorii acusi vor înflori si ei. I-am mai rarit, dar mi-a fost mila sa-i rup prea mult, asa ca nu vor fi prea mari. Deocamdata casc gura la salcie. În vârful uscat vin dimineata graurii, umflati de prea mult bine, si suiera. Latra câinele vecinilor. Al nostru era adineuri sub masa. Acum e plecat. Are capul de capucin – ros. Si-a prins capul în vreun gard, ca noi am astupat toate gaurile din garduri. Dar îsi revine. O vreme a stat mai mereu ascuns – îi era pesemne rusine. Unul trece cu prapurul înapoi la biserica. A fost un mort în sat. Deh, unii urca, altii coboara, altii macina la moara. Groaznic-negroaznic – asta e! As mai zice ceva de slujba de înmormântare, dar nu mai zic – acusi o sa-mi vina si mie rândul. *** Ora 1.30 noaptea. Nu vreau sa fiu ca mama când era la vârsta mea. Tin minte ca se plângea mereu ca nu poate dormi si se framânta în pat. Când nu pot dormi, citesc (am acum pe masa Goma, Visniec si Ilisoi - citesc „pe sarite”) sau ma uit la sport. Daca gasesc ceva tenis, e minunat! Sa spun ca scriu – as minti. Nu-mi fac iluzii! Poate doar sa zic, cu modestie, ca scriu despre satucul Chizdilesti în care am calatorit cândva. Treci de Cacautii de Jos si ajungi la Borta Chizdilestilor, bodega locala, pe care persoanele mai pudibonde prefera sa nu o numeasca. Apoi, dupa destule toasturi cu localnicii, am jucat hora locului cu o suma de chizdilesteni si chizdilestence, mândri de dansurile lor pastrate atât de curat si de autentic: Unde joaca chizdilestenii/ Acolo pamântul geme. Am plecat dupa aceea pe doua carari, groaznic de beat, dar convins de importanta culturii scrise si vorbite în frumosul sat Chizdilesti, care si-a adus contributia, de-a lungul secolelor, la cultura nationala. Caci... mergem înainte. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
