În fiecare an, începutul lunii mai ne invita la reflectie asupra unor zile care au dobândit, în contexte istorice si politice foarte diferite, statutul de sarbatori publice. Semnificatiile lor au fost dezbatute si adesea contestate, în primii ani postcomunisti, dar prezentul pare sa fi adus necesara doza de echilibru, favorizata si de lipsa unor pasiuni populare intense, motivate ideologic. Astazi, spre exemplu, celebrarea Zilei Regalitatii poate avea loc fara ca încarcatura ei simbolica sa fie automat legata de controversele pe tema sarbatoririi independentei de stat, mentinuta pentru 9 mai. Fara îndoiala ca în aceasta privinta trebuie ascultata vocea majoritara în rândul comunitatii profesionale relevante – aceea a istoricilor. Dar, chiar si pentru adeptii restaurarii monarhiei, s-a atenuat mult senzatia ca deciziile politice în materie de sarbatori au drept scop minimalizarea importantei regalitatii sau a unor personalitati precum Carol I sau Mihai I. Societatea noastra s-a maturizat si, din câte se pare, a înteles ca mai importanta decât problemele de acest tip este o alta: aceea de a mentine vii în constiinta publica, mai ales în cea a generatiilor mai tinere, reperele identitatii noastre colective. Gasirea solutiilor este mai complicata, dar cu siguranta ca discursul festivist-patriotard nu se numara printre ele. La fel se poate rationa, întorcându-ne cu câteva zile înapoi, despre succesiunea 1-2 mai. Instrumentalizarea de catre regimul comunist a Zilei Muncii si, ulterior, absenta unei energii participative si contestatare în zona de stânga a spectrului politic au facut ca 1 mai sa se transforme într-o sarbatoare conventionala, ideala pentru relaxare alaturi de familie si prieteni, perfect acceptabila si pentru românii care se auto-situeaza la centru sau la dreapta. Cât despre ruda ei mai juna si mai saraca, 2 mai, declinul sau abrupt nu face decât sa confirme ca ultimul lucru de care au nevoie tinerii, astazi, este grija si îndrumarea venite dinspre autoritati. Pe acest fond deloc pasionant a venit informatia potrivit careia premierul Nicolae Ciuca intentioneaza sa întreprinda demersurile politice necesare pentru ca România sa nu mai sarbatoreasca Ziua Victoriei în Europa (capitularea Germaniei naziste) pe data de 9 mai, alaturi de Rusia, ci la 8 mai, alaturi de puterile occidentale aliate si de multe alte state, inclusiv ex-comuniste sau chiar ex-sovietice precum tarile baltice si, mai nou, Ucraina. Nu se poate spune ca persista mari nelamuriri în privinta fluxului evenimentelor din 7, 8 si 9 mai 1945, astfel ca nu le putem transfera istoricilor povara unei decizii care este esentialmente politica. Pentru semnatarul acestor rânduri, aceasta idee este justificata si ar fi trebuit pusa în aplicare înca din primii ani post-1989. Dar, chiar si în cazul în care initiativa premierului Ciuca se va bloca, important este ca noi sa stim bine ce anume marcam prin Ziua Victoriei în Europa – de altfel, în ultimii ani a fost evidenta disocierea României de modul în care regimul de la Kremlin încearca sa-si legitimeze pretentiile imperiale prin contributia adusa, în trecut, la înfrângerea Germaniei naziste. Este o tendinta care se manifesta de multa vreme, dar pe care agresiunea împotriva Ucrainei, începuta în 2014 si agravata anul trecut, a facut-o imposibil de ignorat. În aceste conditii, ziua de 9 mai ar putea primi ceva mai usor ansamblul de semnificatii asociat Zilei Europei – momentul lansarii Planului Schuman (1950). Evident ca, neintrând decât mult mai târziu în spatiul comunitar, acele momente nu ne sunt foarte familiare si, pe cale de consecinta, ne vine greu sa le celebram. Nu suntem singurii în aceasta situatie: Ziua Europei nu este o sarbatoare populara nicaieri pe continent, chiar daca o majoritate clara a europenilor sustin proiectul UE. În cazul nostru, asocierea cu Ziua Independentei este benefica, din mai multe motive. În primul rând – si aici este cazul sa ne sprijinim pe concluziile istoricilor – proclamarea independentei (si, în general, aspiratia catre independenta) a avut o clara dimensiune europeana, în sensul integrarii într-o comunitate de valori. În al doilea rând, discutia despre suveranitate si despre „noi” ca subiect colectiv trebuie purtata mereu, inclusiv în contextul integrarii europene: aceste teme nu trebuie lasate în seama euroscepticilor si, cu atât mai putin, în seama adversarilor democratiei liberale.
