Auzim în biserica, în fiecare an, în duminica trecuta în calendar ca fiind „a lui Zaheu”, cuvintele: „Iata, jumatate din averea mea, Doamne, o dau saracilor si, daca am napastuit pe cineva cu ceva, întorc împatrit” (Luca 19, 8). De ce spune Zaheu „daca am nedreptatit cu ceva”? Nu stie sigur ca a gresit? De ce mai adauga si un dubitativ „daca”? Si, apoi, mai spune si ca „întoarce împatrit”. Dar cum ar fi putut sa dea de patru ori mai mult decât ceea ce furase? Averea lui nu era constituita mai ales din taxe puse pe nedrept? De unde putea da atâta înapoi, în conditiile în care a mai dat si jumatate din avere saracilor? Matematic, parca nu prea iese socoteala. Voi încerca sa raspund la aceste nedumeriri. În primul rând, averea lui nu era constituita exclusiv din bani perceputi în mod abuziv. Functia pe care o avea era foarte bine platita si, ca atare, buna parte din avere era adunata în mod legal. Faptul ca Zaheu alege „sa dea împatrit” este un canon mai mare decât prevedea legea Vechiului Testament. Când cineva recunostea ca a furat ceva, era dator sa dea înapoi doar ceea ce furase, plus o cincime. Doar cei care nu recunosteau acest lucru si erau, ulterior, dovediti, trebuiau sa dea înapoi de patru ori mai mult. E ceea ce îsi asuma Zaheu, ale carui cuvinte nu sunt o negare sau o punere la îndoiala – ca „daca” e adevarat (ca si cum ar putea si sa fie fals) –, ci sunt o exprimare sintetica a expresiei: „Daca eu am fost atât de nemernic încât am fost în stare sa împovarez cu taxe ilegale, furându-i pe unii, atunci îmi iau cel mai aspru canon prevazut de Lege si dau înapoi de patru ori mai mult”. De multe ori gasim în Sfintele Scripturi astfel de expresii sintetice si eliptice, cum ar fi: „daca ati înviat împreuna cu Hristos, cautati cele de Sus, unde Se afla Hristos, sezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 1) – aici nu înseamna ca ei nu au înviat, ci arata cum sa se comporte asa fiind, adica înviati duhovniceste. Sau: „Caci, ce stii tu, femeie, daca îti vei mântui barbatul? Sau ce stii tu, barbate, daca îti vei mântui femeia?” (I Corinteni 7,16). Iarasi, acest „daca” nu arunca îndoiala asupra afirmatiei, ci exprima, cu o forta oratorica sporita, ideea ca „astfel îti vei putea mântui barbatul (respectiv, femeia)”. *** „Si cauta sa vada cine este Iisus, dar nu putea de multime, pentru ca era mic de statura” (Luca 19, 3). Nu-l ajuta înaltimea pe Zaheu, dar îl ajuta râvna de gasi o solutie în geometria locului, alergând spre sicomorul în care se catara ca un copil. Precum acea multime din Ierihon, grijile lumesti, poftele noastre trupesti, diavolii însisi ne stau împotriva si noua, „ascunzându-ni-L” pe Dumnezeu. Când Îl vom vedea, într-un final, vom constata ca El a fost la vedere tot timpul si ca, de fapt, noi am ales sa stam ascunsi, pititi precum Adam si Eva dupa cadere, în gradina Raiului. Ca am facut din simturi si din ratiune veritabile frunze de smochin cu care ne-am acoperit goliciunea. Vom pricepe ca noi L-am tot cautat, dar El e Cel ce ne-a gasit. Ca toate curiozitatile noastre lumesti nu erau decât umbra adevaratei, mântuitoarei curiozitati: aceea de a-L cunoaste pe Dumnezeu. La urma urmei, sfintii sunt cei mai curiosi oameni, cei mai neastâmparati. Sunt ca niste copii care nu-si afla locul pâna nu-L afla pe Domnul. Iar curiozitatea lor nici în Împaratie nu se epuizeaza, caci se tot adâncesc în cunoasterea Lui. Ceea ce ni se pare ca am cunoaste despre Dumnezeu poate deveni o bariera atunci când creste râvna duhovniceasca. Îl putem gusta pe Dumnezeu în împlinirea unei porunci, spre exemplu. Dar daca acea porunca devine scop în sine, se face ulterior ca o piatra de poticneala, precum „carturarilor si fariseilor fatarnici”. Logica umana ne spune sa fim cuminti si sa ne multumim cu ceea ce am dobândit la un moment dat: „ce-i în mâna nu-i minciuna”. Dar nici Adevar(ul) nu e, caci El nu poate fi cuprins de om. Matematica divina cere urcusuri, disponibilitatea de a face salturi paradoxale, supralogice. Smintitoare, uneori, precum ne învata si Zaheu.
