Un exemplu care pe mine m-a convins definitiv de capacitatile noastre nationale de a încuraja, a promova, si a pastra valorile este celebrul proces de plagiat al lui Ion Luca Caragiale. Fondul problemei de la care au pornit toate a fost înclinatia mereu actualizata în fondul nostru national a oamenilor slabi de minte de a se lasa dominati de invidie, dorinta de razbunare cu orice pret si prin orice mijloace. Ne plângem de faptul ca ne pleaca foarte multi oameni valorosi din tara, si multi dau vina pe coruptia actuala din România, pe lipsa de coerenta a autoritatilor, pe „conjunctura nefavorabila”, pe nivelul mediocru al politicienilor, al educatiei si pe lipsa civilizatiei, dar putini realizeaza ca aceasta stare de lucruri a existat mereu la noi în tara, ca mereu a fost încurajata dezorganizarea, non-valoarea, nimicul, mediocritatea, în timp ce adevarata valoare, genialitatea au fost marginalizate, ridiculizate, trecute cu vederea în cel mai indiferent si chiar josnic mod. Un exemplu care pe mine m-a convins definitiv de capacitatile noastre nationale de a încuraja, a promova, si a pastra valorile este celebrul proces de plagiat al lui Ion Luca Caragiale. Fondul problemei de la care au pornit toate a fost înclinatia mereu actualizata în fondul nostru national a oamenilor slabi de minte de a se lasa dominati de invidie, dorinta de razbunare cu orice pret si prin orice mijloace. Nenea Iancu era în 1901 deja un scriitor celebru, cunoscut de toti si temut de multi. Temut mai ales pentru pana sa extrem de acida la adresa mediocrilor, a prostilor, lingailor si a altora asemenea lor. Iar asta, se stie, poate sa-ti aduca multe satisfactii, dar si multe dusmanii. Cu cât numarul celor care îl admirau crestea, la fel se întâmpla si cu multimea celor care îl urau, îl invidiau cu spume pentru talentul si spiritul sau genial de a observa lucrurile esentiale si a le portretiza într-un stil unic. Situatia aceasta s-a acumulat pâna ce în anul 1902 un oarecare jurnalist, Caion, de la „Revista literara”, condusa de Th. M. Stoenescu, publica un articol, „Domnul Caragiale”, în care dezvaluie chipurile ca marele dramaturg nu era chiar asa de mare, întrucât plagiase, mai exact copiase „Napasta” dupa drama unui autor ungur necunoscut pâna atunci, Kemeny Istvan, intitulata „Nenorocul”. Drama respectiva fusese, dupa cum afirma jurnalistul ce dadea impresia ca era foarte bine informat, tradusa la Brasov în 1848 de un anume Alexandru Bogdan. Articolul avea puse în paralel fragmente din cele doua opere care pareau clar inspirate una din alta. Oricine sa fi fost, dupa un asemenea articol, cu asemenea probe zdrobitoare, s-ar fi prabusit cerul pe el. Caragiale, bulversat total, întrucât întreaga sa cariera literara si viata publica erau amenintate, puse sub semnul îndoielii, a început sa caute informatii despre Caion, autorul si drama pe care o plagiase fara sa stie. Desi nu exista Internet atunci, a aflat repede adevarata identitate a „soldatului dreptatii”, un june, pe numele sau real Constantin Alexandru Ionescu, dar semnat din lasitate, ca toti oamenii de nimic, cu pseudonimul Caion. Dupa cercetari minutioase adevarul iese la iveala: atât autorul maghiar, cât si opera sa erau simple inventii ale nesimtitului. Niste minciuni plasmuite împreuna cu Macedonski, alt dusman declarat al lui nenea Iancu, în scopul clar de a-l defaima pe cel din urma. Lucrurile trebuiau îndreptate oficial, prin urmare Caragiale îi da în judecata pe Ionescu si pe Stoenescu pentru calomnie. A fost primul si cel mai faimos proces de acest gen din istoria noastra, se spune chiar ca publicul intra în sala de judecata cu bilet. Unul emblematic care ilustreaza perfect starea de lucruri de pe aceste meleaguri si modul de a vedea situatiile delicate al poporului român. Din trecut, dar si din prezent. Directorul „Revistei literare” îi cere lui Caion sa prezinte probele, iar acesta vine cu niste foi penibile, îngalbenite cu lumânarea, ca sa para vechi, si pline de litere chirilice fara sens. Este dat afara de la revista, dar îl preia imediat Macedonski sub aripa sa si îl ajuta sa publice alt articol în revista „Rodica” prin care spune ca de fapt Caragiale nu plagiase dupa Istvan, ci dupa Tolstoi, „Puterea întunericului”, alta dandana. Din jenant, în penibil. E uimitor cât de productiv poate fi un gândac de balegar când prinde putina atentie si încurajare. La proces inculpatul cere amânare pentru a traduce piesa lui Tolstoi, iar la urmatorul termen se da bolnav de gripa si lipseste. Între timp Stoenescu declara ca regreta fapta facuta fara intentie, de a aproba spre publicare articolul mincinos, si este scos din cauza. Procesul este judecat în lipsa inculpatului, iar avocatul lui Caragiale, stralucitul scriitor si orator Barbu Stefanescu Delavrancea, prieten al dramaturgului, îl face praf pe Caion cu adevarurile evidente: „La calomniatorul Caion în tot ce a facut [...] interes, perversitate, patima si egoism!” Mârsavul este declarat de instanta vinovat, condamnat la 3 luni închisoare corectionala si la plata a 10.000 de lei despagubiri civile. Daca totul se termina aici, istoria ar fi fost alta acum, atât cea literara, dar poate chiar si cea politica. Caion începe sa primeasca ajutor, interesele fiind mult mai mari la mijloc. Si-au bagat astfel nasul obraznic în joc cercuri literare si politice, în special liberale (serios!), deranjate de scrierile lui Caragiale. Se stie legea dupa care prostii se unesc ca sa-l dea afara pe destept... Limbricul „face rost”, nu se stie cum si cu ce bani, ca nu avea o situatie financiara tocmai stralucita, de patru avocati renumiti si cere instantei recurs pe motiv ca la prima înfatisare a lipsit. Si ce sa vezi, din pledoaria avocatilor apararii se întelege ca nenea Iancu nu trebuia sa se „atace” asa de tare, ca la urma urmei trebuia sa fie mândru de a sta alaturi de unul ca Tolstoi, si ca, deh, asta e spiritul românesc, unul mai sagalnic, mai slobod la gura, mai pontos si nu trebuie luat chiar asa în serios. Tânarul si inocentul Ionescu n-a omorât pe nimeni, la urma urmei, a dat si el cu pana scârta-scârta pe hârtie, si nu trebuie batut cu pietre din cauza asta. Verdictul juratilor se pronunta la 1 dimineata, dupa ce toata noaptea au dezbatut si panarama de Caion iese iertat, achitat! Ba mai mult, adevaratul vinovat din toata încâlceala asta e de fapt Caragiale pentru ca nu trebuia sa dezbata, vezi Doamne, o chestiune literara în instanta!... Trebuia sa-si vada mai departe de berariile si comediile lui... Ce poti sa mai comentezi la asa ceva? Normal ca a fost o palma extrem de dureroasa nu doar pe fata genialului nostru autor, ci si a justitiei române, a societatii în general, care a lasat sa scape cu obrazul curat pe un ticalos care a actionat cu rea intentie în scopul precis si evident de a-l denigra pe Caragiale. Si a reusit cu acordul justitiei, al sistemului si mentalitatii idioate care ne caracterizeaza. Cu prima ocazie ivita, scârbit de România, nenea Iancu se muta în 1904 la Berlin. Cine nu ar fi facut-o? Scârba este principalul sentiment care te izgoneste de acasa, când vezi ca pâna si peretii colcaie de viermi. Briscan Zara este scriitor si publicist
