Ceea ce am învatat, experientele pe care le-am avut în viata si oamenii pe care i-am întâlnit pe parcursul anilor ne afecteaza mult gândirea si comportamentul. Acesti factori influenteaza si modul în care ne alegem prietenii, iar, daca avem ocazia sa fim recrutori, va fi un criteriu clar de selectie pentru canditatii pretendenti la o functie într-o institutie sau o companie. Recrutorii sau angajatorii se considera în fata altora echitabili, impartiali si open minded în procesele de luare a deciziilor. Dar, ceea ce trebuie sa stim e ca organul numit creier, pur si simplu, nu este conectat biologic sa functioneze în acest fel. El a evoluat ani în care a facut asocieri între anumite evenimente si lucruri. Cel mai simplu exemplu în acest sens sunt stereotipurile de gen. Chiar si cea mai deschisa persoana poate, de pilda, asocia femeile mai bine cu treburile casnice si îngrijirea copiilor, iar barbatii cu lumea afacerilor, constructia unei case etc. De asemenea, creierul a evoluat pentru a prefera sau pentru a oferi partinire pozitiva oamenilor care sunt „ca” - care arata ca noi, care gândesc ca noi sau împartasesc interese similare. Acesta este doar un mod natural în care creierul nostru functioneaza. Avem tendinta de a gravita spre acesti oameni si sa-i consideram pe ei (si pe noi însine, desigur!) ca fiind superiori celor care sunt diferiti de noi si cu care nu ne identificam ca personalitate. Asta pentru ca oamenii „diferiti” - din culturi etnice sau medii religioase diferite de al nostru - reprezinta o „amenintare” pentru convingerile noastre, amintindu-ne de Elefantul din teoria lui Haidt, adica acea parte a creierului pentru care orice noutate reprezinta un atac la adresa sigurantei si supravietuirii sale. Potrivit psihologiei cognitive, creierul nostru este un fel de Janus cu doua fete, (Elefantul si Calaretul lui Haidt, deci!) care poate reactiona diferit: pe de o parte, automat, emotional, intuitiv, sau, pe de alta parte, pragmatic, vizionar, constient. De multe ori, primul tip de reactie este cel care domina. „Nu ne gândim cum gândim ca noi gândim”, spunea Daniel Khaneman, cel care a consacrat termenul de bias cognitiv si la care ne ducem cu gândul când scriem aceste rânduri. Când o persoana arata bine, automat va fi perceputa drept o persoana inteligenta si de încredere. Chiar si fara sa luam în considerare frumusetea (altfel foarte arbitrara), „prezenta” la un interviu, înteleasa atât prin aparenta, cât si prin vestimentatia purtata la interviu, contribuie din plin la construirea unei prime impresii favorabile. Am un interviu, trebuie sa îmi pregatesc o tinuta adecvata, exclude, desigur, sa rascolesti în acea parte a dulapului în care tii perechile de blugi, tenesii si tricourile cu Iron Maiden, pentru ca, deh!, acestea nu ar cântari prea bine la interviu. Scoti, deci, de la naftalina costumul de la nunta. Dar cine a stabilit aceste criterii de selectie? Bias-ul cognitiv. „Cum ar putea o persoana de 50 de ani sa implementeze un program IT?” O astfel de întrebare, oricât de discriminatorie ar parea, este doar un exemplu despre cum judecam oamenii dupa aparente, dupa culoare ori dupa vârsta. Vârsta sau aspectul fizic n-ar trebui sa cântareasca în balanta alaturi de adevaratele competente ori de motivatia candidatilor în vederea ocuparii unui post. Dar nu suntem deloc într-o lume ideala, chiar daca efortul de obiectivare al recrutorului este, mai ales în ultima perioada, dornic sa combata aceste bias-uri cognitive. Asa-i ca nu e ceva nou? Si daca nu e, cum acceptam? Cadem în capcana conformismului, ori pastram echilibrul de gen, vârsta si sex ignorând practicile discriminatorii? „Nu dorim sa angajam acest candidat, e o persoana care a lucrat 25 de ani într-o institutie de stat, nu va fi usor sa se adapteze la programul nostru.” Argumentul e subtire într-o lume care deplânge constant lipsa de profesionalism si de stabilitate a angajatilor. Ar fi hilar, daca n-ar fi trist. Dar în societatea noastra est-europeana se aplica, din pacate, cu supra masura. A cunoaste teoria bias-urilor cognitive, despre care am amintit azi în treacat, poate fi o sansa pentru viitor de a întelege mai bine comportamentul fata de altii, pentru a privi realitatea cu mai multa rationalitate, pentru a ne identifica limitele afective cu impact asupra celor intelectuale, si a gasi solutii sa le depasim. Este în natura umana sa dorim sa ne înconjuram de oameni care ne plac si cu care simtim ca avem ceva în comun. Multi, însa, pun egal între mediul de lucru si viata personala. Dar trebuie sa ne amintim, ca angajatori, sau ca si coordonatori de proiecte, programe etc., sa nu ne bazam doar pe acest sentiment atunci când luam o decizie cu privire la angajarea cuiva si, mai ales, sa tinem cont ca la locul de munca, pentru bunul mers al institutiei sau al proiectului, conteaza competitivitatea, performanta, informatia si cultura si mai putin haina omului, etnia, temperamentul comun si apropierea afectiva. Dar cum spune si Kahneman în cartea sa Thinking, Fast and Slow (2011) „Întrebarea care se pune cel mai des despre biasul cognitiv este daca acesta poate fi depasit. Mesajul... nu este încurajator”. Cristina Danilov este psiholog
