Încep prin a marturisi ca sunt un mare sustinator al promovarii artei în spatiul public. Într-un context social în care majoritatea oamenilor nu frecventeaza muzee, galerii sau alte spatii expozitionale, a aduce arte în mijlocul comunitatii este o modalitate de a expune publicul, de a-l obisnui si a-i da repere vizuale, de a-l pregati pentru o viitoare întâlnire cu arta. Chiar daca poate parea surprinzator pentru unii, ma confrunt des cu reticenta unor artisti si curatori fata de evenimente precum Noaptea Alba a Galeriilor care, spun ei, ar încuraja spectacolul din jurul artei (cel al multimii, în primul rând) în detrimentul continutului, al mesajului ei. Însa, constient de studiile care arata ca peste 80- dintre participanti le frecventeaza tocmai pentru ca sunt, în primul rând, niste evenimente sociale, consider ca scena artistica nu poate rata sansa ca o (mica) parte din publicul ocazional sa revina în spatiile expozitionale sau sa caute ulterior informatii despre artistii sau lucrarile de arta care le-au atras atentia. De aceea ma încapatânez sa organizez din 2016 încoace, în ciuda provocarilor inerente, evenimentul care face ca mii de ieseni sa treaca pragul galeriilor de arta si atelierelor artistilor ieseni: NAG Iasi. Fara sa ma banuiasca cineva de simpatii fata de decidentii din administratia locala, am sustinut (inclusiv printr-un articol într-o revista culturala de circulatie nationala, intitulat „În apararea artei contemporane”) initiativa de a aduce instalatia unui artist international la Iasi. E nevoie ca publicul iesean sa fie expus si la alte tipuri de arta în spatiul public, obsesia pentru busturi si forme de expresie artistica specifice secolului 19 si începutului secolului 20 fiind toxica pentru recuperarea decalajului nu doar fata de alte tari, ci si fata de alte orase din România (Bucuresti, Cluj, Craiova, Timisoara s.a.). Scriam acum 5 ani ca „prin simpla aruncare a lucrarii pe pietonal, fara vreun indicator care sa precizeze numele artistului, conceptul, ideea de la care a plecat, fara un comunicat de presa trimis înainte de amplasarea lucrarii, nu dupa, Primaria a facut mai mult rau artei contemporane, antagonizând o parte a populatiei care asociaza acum acest gen de arta cu lucrari pe care ea nu le poate întelege si accepta.” O initiativa precum „Luna sculptorilor români”, care-si propune, la 147 de ani de la nasterea lui Brâncusi, sa promoveze sculptura atât în spatii dedicate artei, cât si în spatiul public, avea toate premisele de a se încadra în linia acestor eforturi care în limbajul managementului cultural s-ar numi „dezvoltarea si diversificarea publicului”. În paranteza apropo de invazia de busturi mentionata mai sus, Brâncusi a ajutat sculptura sa depaseasca obsesia figurativului, abstractizând-o si esentializând-o. Beneficiind de un buget substantial, Ateneul National a cooptat o serie de parteneri, printre care si filiala UAP - Iasi, pentru 11 expozitii si „peste 185” de sculpturi, expuse inclusiv în aer liber, pe domeniu public sau privat (al partenerilor). Din pacate, dovedind ca nu a învatat nimic din experienta cu instalatia lui Clemens Behr aruncata pe pietonal în 2018, sculpturile au fost expuse în spatiul public fara minime informatii despre numele artistului si al lucrarii (doar 2-3 dintre ele aveau aceste informatii trecute pe o placuta sau un cod QR), uneori fara un postament/ suport adecvat, fara a tine cont de încadrarea în spatiul respectiv si vecinatatea cu alte elemente (deschideri de strada, cladiri, elemente de mobilier urban etc.) Plimbându-ma pe strada Lapusneanu, m-am întâlnit cu niste prieteni care m-au rugat sa îi lamuresc daca stâlpul de fonta sprijinit pe 4 dale de piatra din fata Cinema Trianon este sau nu o lucrare de arta din cadrul „Lunii sculptorilor români”. Marturisesc ca nu am stiut ce sa le spun: din 1917, de când Marcel Duchamp a înscris un pisoar pe care l-a denumit „Fântâna” în cadrul unei expozitii de sculptura din New York, punând bazele artei conceptuale prin folosirea ready-made-urilor (obiecte deja existente care pot primi functia de obiect artistic), un astfel de obiect poate fi o lucrare de arta. Iar printre lucrarile selectate si expuse la Iasi, stâlpul de fonta lipit de intrarea în Cinema Trianon ar fi fost, estetic si conceptual, una chiar destul de reusita. Revoltati, un critic de arta si un artist din generatia mai veche, care e si sculptor, m-au întrebat la rândul lor de ce nu apar pozitionari publice fata de esecul acestei initiative care, în loc sa promoveze artistii si sa educe publicul, aducându-l aproape de arta contemporana, a stârnit confuzie si comentarii rautacioase despre lucrari prost amplasate, care nu par terminate sau care, fara informatii descriptive si o mediere adecvata, nu conving trecatorii ca ar avea în fata un obiect artistic valoros. Iata însa ca, nu la mult timp dupa aceasta discutie, am observat pe social media (un alt tip de spatiu public) doua luari de pozitie pertinente. Una apartine Oanei Dragota, o tânara muzeografa, cu studii în Franta si Spania, de la Muzeul de Arta din cadrul Palatului Culturii, care puncteaza elegant mai multe aspecte. O lucrare în spatiul public nu are doar mize estetice, ci „atinge chestiuni mult mai complexe: valoarea sociala si politica a operei, participare civica, coeziune sociala, desenarea spatiului urban, mecanisme de finantare etc.” Amplasarea ei în spatiul public înseamna „o realitate vizuala impusa tuturor, iubitori de arta sau nu, locuitorilor si turistilor, celor instruiti sau mai putin instruiti, celor sensibili sau mai putin sensibili”. Potrivit ei, reactiile publicului, pozitive sau critice, sunt normale, iar dezbaterea generata ar trebui gestionata, rolul celor care au avut initiativa de a aduce lucrarile în spatiul public fiind cel de mediator, facilitator si actor în lucrul cu comunitatea. „A instala o opera în strada este absolut insuficient, demersul trebuie sustinut de un pachet de activitati si suporturi conexe de mediere”, concluzie cu care sunt perfect de acord, deoarece câteva postari pe pagina de Facebook a UAP Iasi nu tin loc de mediere. A doua pozitionare relevanta pe aceasta tema apartine Oltitei Cântec, director al Teatrului Luceafarul si FIPTP, un manager cultural cu experienta în mediere si lucrul cu publicul. Pe lânga observatii similare cu cele de mai sus, ea remarca inadecvarea amplasarii unor lucrari (postamente improvizate sau direct pe sol) în disonanta fata de spiritul în care au fost create; delimitarea cu panglica tricolora a unei zone de protectie a lucrarii intitulata „Hippolyta” (ce treaba are regina amazoanelor cu România si de ce a fost de acord autorul ca lucrarea sa sa fie expusa asa, în fata Primariei si Mitropoliei?!?); folosirea outdoor a unor lucrari concepute pentru interior; plasarea unor lucrari subdimensionate în spatii foarte largi, care le „înghit” si „anihileaza” s.a. P.S. În fond, e utopic sa te astepti de la o institutie, care pe pagina proprie dedicata evenimentului stâlceste numele unuia dintre artisti si se refera la o scrisoare semnata de cel mai mare sculptor român ca la „obiectul Brâncusi”, sa înteleaga semnificatia demersului de a promova arta contemporana în spatiul public si necesitatea unei medieri profesioniste. Cu speranta ca pentru editia viitoare vor apela la specialisti si îsi vor face mai bine temele, va îndemn sa cautati online cum poate fi organizat un astfel de eveniment, intitulat Sculpture in the City, la Londra: site cu descriere completa, aplicatie pe mobil cu amplasarea pe harta a lucrarilor, modalitati de implicare a comunitatii si multe altele care nu sunt greu de facut daca exista dorinta si pricepere. George Plesu este manager cultural, presedintele Asociatiei AltIasi
