Pe colectionaruldeistorie profesorul universitar Matei Udrea prezinta în detaliu un eveniment mai putin mediatizat: lovitura de stat care a avut loc la Iasi, la 7 ani dupa Unire, actiunea fiind condusa de Rusia si Mitropolitul Moldovei Calinic, un antiunionist convins. DIn fericire, initiativa rusilor si a preotimii ortodoxe a dat gres, Calinic fiind salvat de Ion Creanga dupa ce l-a ascuns într-un poloboc. Despre acest eveniment istoric, cititi mai jos: Lovitura de stat încercata la Iasi de Rusia si de preotimea ortodoxa din Moldova în 3 aprilie 1866, la doar 7 ani dupa Mica Unire, este unul din momentele de cumpana însângerate pe care România a trebuit sa le treaca înainte de a se consolida ca natiune. Evenimentul, pus la cale de agentii Rusiei cu ajutorul unor bogatasi si al clerului, în frunte cu Înaltpreasfintitul Calinic Miclescu, Mitropolitul Moldovei, a urmarit ruperea Micii Uniri si revenirea la situatia de dinainte de 1859, prin divizarea celor doua provincii românesti în state separate. Situatia a fost salvata de interventia armatei pe strazile Iasiului, sub comanda ferma a boierului moldovean pro-unionist Lascar Catargiu – un adevarat erou care, în momentul decisiv, a avut taria de caracter sa ordone deschiderea focului când gloatele, asmutite de agentii rusi si de preoti, pusesera stapânire pe oras. Luptele date la Iasi în 3 aprilie 1866 reprezinta printre cele mai grave tulburari armate pe care le-a traversat statul român de-a lungul existentei sale. În orasul moldovean a fost o batalie în sensul propriu al cuvântului: multimi înarmate, baricade în mijlocul strazilor, schimburi înversunate de focuri, lupte de strada, cu fortele guvernamentale prinse în ambuscade de pe acoperisuri si din balcoane, sarje de cavalerie pe ulitele pietruite din centrul Iasiului, sute de morti si alte sute de raniti. Desi importante, evenimentele tragice petrecute pe 3 aprilie 1866 la Iasi sunt eludate – din motive evidente – de istoriografia româna. Cazul le este bine-cunoscut istoricilor, dar aceste întâmplari nu razbat catre publicul larg. Episodul ar demitiza un trecut mai tulbure decât sunt dispusi oamenii sa accepte privind împrejurarile în care s-a facut fuziunea Moldovei cu Tara Româneasca. Adevarul este ca Mica Unire din 1859 n-a încântat, în realitate, chiar pe toata lumea din cele doua provincii românesti. Unele categorii de populatie au iesit atunci în pierdere, clerul ortodox a fost foarte departe de rolul liantului care leaga poporul, propagând mai degraba resentimente, xenofobie si învrajbire între munteni si moldoveni. Oportunistii abundau atunci, la fel ca si acum, în timp ce constiinta nationala lipsea cu desavârsire în cazul multor locuitori. Supravietuirea României a depins atunci de existenta, la vârful statului, a unor elite ferme, competente si inteligente, cu viziune asupra viitorului si care n-au dat înapoi în fata amenintarii rusesti si a violentelor puse la cale în strada. Relevant este, în context, amanuntul ca înabusirea insurgentei de la Iasi a fost ordonata si condusa fara ezitare, de la fata locului, chiar de un boier moldovean: Lascar Catargiu, liderul Partidului Conservator si priceputul premier de mai târziu. Contextul: cum s-a ajuns, dupa 7 ani de la unirea Munteniei cu Moldova,ca soarta noului stat românescsa atârne de un fir de ata Principatele Unite la 1859. Rusia a încercat permanent sa destrame noul stat. Mai întâi a organizat o lovitura de stat dejucata în ultima clipa la Iasi, în ianuarie 1859, apoi mai multe tentative de asasinat asupra lui Cuza, rascoale, greve si agitatii. În primavara lui 1866, cu sprijinul unor boieri tradatori si al clerului ortodox din Moldova, Imperiul Tarist a pus la cale miscarea secesionista soldata cu carnagiul de la Iasi Lovitura de stat din 3 aprilie 1866 a fost pusa la cale „cu bani rusesti” într-un moment-cheie, de maxima slabiciune a nou-creatului stat de la gurile Dunarii. Dupa 7 ani tulburi, marcati de instabilitate interna, lovituri de stat, asasinate si atentate, coruptie, reforme extraordinare, dar haotice si clar nepotrivite cu nivelul de dezvoltare a natiunii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza fusese silit sa abdice pe 11 februarie 1866 de o larga coalitie a fortelor politice (cunoscuta, din acest motiv, sub numele de „Monstruoasa coalitie”). Cuza, care în momentul alegerii sale ca domnitor, în ianuarie 1859, acceptase ideea ca va ramâne în functie doar pâna se va ivi posibilitatea de a aduce pe tron un domnitor strain, si-a schimbat punctul de vedere pe parcurs si, pe 2 mai 1864, daduse o lovitura de stat prin care instituise un regim personal. Liberalii radicali (“rosiii” – cum erau cunoscuti în epoca) si conservatorii au facut atunci o alianta bizara si contra naturii, silindu-l pe domnitor sa renunte la tron. În locul lui Cuza – care a semnat actul abdicarii în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 si plecat din tara doua zile mai târziu – a fost instituita o Locotenenta Domneasca formata din Lascar Catargiu (boier moldovean conservator), Nicolae Golescu (boier muntean liberal mason) si colonelul Nicolae Haralambie, ca reprezentant al Armatei. Noua conducere a facut demersuri pentru aducerea pe tron a unui domnitor strain. O alta solutie era imposibil de gasit din cauza rivalitatilor interne si a complotului puterilor vecine – în special Rusia. În final, dupa o epopee incredibil de lunga, tensionata si cu rasturnari de situatie uneori tragicomice (care l-au si inspirat pe Caragiale, dealtfel, în piesele sale de teatru), s-a ajuns la solutia principelui german Carol de Hohenzollern. Puterile Garante au cerut ca, în locul lui Cuza, sa fie pus un domnitor român, mentionând ca, daca moldovenii doresc acest lucru, se pot separa. Rusia a intrepretat mesajul ca pe o slabiciune a Occidentului si a actionat imediat Locotenenta Domneasca aflata la conducerea Principatelor Unite în intervalul februarie – mai 1866: colonelul Nicolae Haralambie (reprezentând Armata), boierul moldovean Lascar Catargiu (din partea conservatorilor) si revolutionarul mason muntean Nicolae Golescu (din partea liberalilor). Lascar Catargiu, care conducea Locotenenta, a avut taria de a înfrunta amenintarea rusesca si de a ordona, pe 3 aprilie 1866, ca armata sa deschida focul împotriva conationalilor sai moldoveni. Ulterior, Catargiu va fi un excelent premier, care în timpul marii guvernari conservatoare (1871-1876) va reusi sa stabilizeze tara pusa pe un butoi cu pulbere de liberali Nominalizarea lui Carol vine pe 30 martie 1866, într-un moment deosebit de delicat pentru labilul stat român aflat, de aproape doua luni, cu o conducere interimara nelegitima. Locotenenta Domneasca da o proclamatie în care anunta ca printul Carol de Hohenzollern este noul candidat la tronul Principatelor Unite si recomanda populatiei alegerea sa. Totul urmeaza a se decide printr-un plebiscit. Anuntul este îndraznet si sfideaza ordinul Puterilor Garante, care pe 23 martie trimisesera la Bucuresti un comunicat dur: „Adunarea, care are sa se întruneasca la Bucuresti, este chemata a proceda la alegerea gospodarului. Alegerea nu va putea cadea decât pe un pamântean (…). Daca majoritatea deputatilor moldoveni din Adunare ar cere, ei vor avea facultatea sa voteze separat de munteni. În cazul când majoritatea moldoveneasca se va pronunta în contra Unirii, acest vot ar avea de consecinta separatiunea ambelor Principate”. Pericolul este, asadar, maxim. Rusia, care încercase si în 1859 sa submineze unirea principatelor prin organizarea unei lovituri de stat în Moldova, iar apoi statuse în spatele unor greve, rascoale si atentate asupra lui Cuza, a perceput comunicatul Puterilor Garante ca pe un moment de slabiciune si o unda verde pentru destramarea noului stat. Surprinzator, presedintia Conferintei Marilor Puteri care ofera aceasta oportunitate de rupere a unirii este detinuta chiar de Franta, pâna acum principala sustinatoare a actului din ianuarie 1859! Explicatia acestei întorsaturi diplomatice este oferita de istoricul Alex Mihai Stoenescu în cartea sa, „Istoria loviturilor de stat din România”: „Ieseau la iveala adevaratele interese strategice europene ale împaratului Napoleon al III-lea, care încercase sa creeze un stat tampon între Rusia si Turcia, în beneficiul acesteia din urma. Instabilitatea interna a României îl facuse sa renunte la proiect, considerându-l, alaturi de alte planuri revolutionare – cum era insurectia emigratiei ungare –, un esec ce nu mai putea fi evitat (…)”. Marele noroc al României este însa aparitia pe firmamentul european a noii puteri în fulminanta ascensiune, Germania. Cancelarul acesteia, Otto von Bismarck, ofera involuntar o noua sansa tarii românesti create în 1859, în timp ce-si urmareste propriul interes, extinderea sferei de influenta în „problema orientala”. Bismarck sustine venirea incognito a printului Carol în România (împotriva vointei Imperiului Austriac) si manevrarea evenimentelor de asa natura încât Marile Puteri sa fie puse în fata unui fapt împlinit prin alegerea domnitorului strain. Dar Germania nu e singurul actor strain implicat pe scena româneasca. Rusia, credincioasa lungii sale traditii de a-si exporta influenta prin exploatarea disensiunilor existente în celelalte state, considera ca acesta e momentul prielnic sa rupa unirea Tarii Românesti cu Moldova, pe care n-o putuse bloca în 1859. Pentru asta, rusii pun la lucru agentura din tara, pregatesc un scenariu separatist în Moldova si finanteaza agitatori, activând inclusiv preotimea ortodoxa. Miscarea separatista brusc revigorata cu ajutor rusesc mizeaza, asadar, pe „constiinta îngusta a acestor clerici fara orizont politic”, dupa cum descrie Alex Mihai Stoenescu situatia la momentul aprilie 1866, si pe acele categorii sociale dezavantajate în urma unirii. Soarta tarii urmeaza sa se decida în doar câteva zeci de ore. Insurectia de la Iasi a venit într-un moment de maxima tensiune între moldoveni si munteni, care înca nu se obisnuisera unii cu ceilalti. Unele categorii sociale iesisera în pierdere dupa Unire, iar agentii Rusiei au profitat ca sa amplifice tensiunile În tara, Locotenenta Domneasca fixeaza blebiscitul de alegere a lui Carol de Hohenzollern pentru 2-8 aprilie, prin metoda deschiderii unor liste de semnaturi la sediile prefecturilor si ale primariilor. Simultan, însa, la Iasi se declanseaza insurectia antiunionista. În acest caz, trebuie spus ca Rusia nu face decât sa exploateze o serie de nemultumiri si frictiuni care aparusera deja între munteni si moldoveni, în cei 7 ani de domnie a lui Cuza. Multi dintre locuitorii Iasiului sunt profund nemultumiti de faptul ca, odata mutata capitala la Bucuresti, orasul lor pierde din influenta si perspectiva. Tensiunile sunt mari, iar memoria unei alte rascoale antiunioniste, care avusese loc în 1862, e înca proaspata printre ieseni. Nici la Bucuresti lucrurile nu stau cu mult mai bine. În orasul valah, functionarii pe care Cuza i-a adus din Moldova si cu care acesta a umplut functiile de conducere sunt întâmpinati cu ostilitate. A. D. Xenopol relateaza aceste tensiuni citând un articol din presa straina: „«Le Memorial diplomatique» din Viena reproduce o corespondenta din Bucuresti în care se spune ca «Cuza a venit în Muntenia înconjurat de moldoveni care au navalit în toate functiile si care trateaza pe munteni ca biruitori, adaogând ca daca ar fi sa reînceapa chestia Unirei, acestia nu ar mai vota niciodata cu dânsa». Muntenii, pentru a lovi în domnitor, dadeau în moldoveni, neamul domnitorului”. Pe acest fundal, folosindu-se de agentii sai, de tradatori din rândurile bogatasilor si de numerosi „idioti utili” din patura de mijloc si din preotime, Rusia pregateste terenul, în Moldova, pentru ruperea unirii. COntinuarea, pe colectionaruldeistorie
