Citind însa cu atentie O fata de preot, nu ai cum sa nu remarci pledoaria de principii pe care scriitorul o articuleaza, disimulat, în spatele personajelor sale. Volumul dezvolta, pas cu pas, dincolo de subiectul melodramatic, un veritabil manifest cultural de stânga. (...) Totul e bine însa când se termina cu bine. Azi putem spune, usurati, ca, din fericire, Orwell s-a prins la timp de marea farsa a socialismului, lucru care i-a permis sa devina un mare scriitor (mai ales cu capodoperele anti-comuniste din 1945 si 1949). George Orwell (Eric Arthur Blair pe numele sau real) are - în cele câteva romane pe care le-a scris de-a lungul anilor 30-40 - un comportament postmodern avant la lettre. Precum multi prozatori din a doua jumatate a secolului XX, el încorporeaza în structura epica de adâncime a cartilor lui mesaje ideologice bine delimitate. De aceea, proza sa - asemenea prozei postmodernitatii ulterioare - vine cu „hermeneutica”, într-un anumit sens, subînteleasa, atasata cumva (nu întotdeauna discret) textului. Daca într-un roman ca Burmese Days/ Zile birmaneze (1934), denuntarea coruptiei marelui imperiu colonial (britanic) se distinge usor pe fundalul tribulatiilor nefericitului doctor Veraswami (discreditat pe nedrept de un magistrat perfid), indicând, subtil, preocuparea ideologica a autorului (liberal-stângist), ori, în altele, ca Animal Farm/ Ferma animalelor (1945), cu subversivii porci Snowball si Napoleon preluând „puterea” în sistem, si ca Nineteen Eighty Four/ O mie noua sute optzeci si patru (1949), cu atmosfera distopica aproape huxleyiana (daca nu chiar raybradburyiana), axata pe maleficul Big Brother si sinistrul Ministry of Truth („Ministerul Adevarului”), parabola anti-totalitara (anti-stalinista, mai exact) este de domeniul evidentei, într-o „poveste” patriarhala, de tipul celei din A Clergyman’s Daughter/ O fata de preot (1935), volum tradus la Polirom, motivele existentei unui substrat „ideologizat” devin mai putin vizibile. Doar faptul ca Orwell a functionat intens, în scurta lui viata, ca jurnalist cu vederi radical liberale (stângiste pentru o perioada) si ca si-a folosit, consecvent, textele (fie ele artistice sau nu) ca pe un mijloc de propagare a ideilor personale ramâne suficient pentru a sesiza pretutindeni (în opera orwelliana, desigur) umbra ideologiei? Strict tehnic vorbind, raspunsul ar trebui sa fie negativ. Citind însa cu atentie O fata de preot, nu ai cum sa nu remarci pledoaria de principii pe care scriitorul o articuleaza, disimulat, în spatele personajelor sale. Volumul dezvolta, pas cu pas, dincolo de subiectul melodramatic, un veritabil manifest cultural de stânga. Suntem în fata unui roman nascut parca din magma filosofica a miscarii sufragetelor. Protagonista aleasa de Orwell în O fata de preot, Dorothy Hare, este prototipul feminitatii arhaice europene. Fiica a parohului din Knype Hill, Dorothy îsi asuma postura cu o constiinciozitate vecina cu masochismul. Biserica se afla, literal si figurat, în pragul disolutiei. În vreme ce stabilimentul se ruineaza gradual, visteria parohiei s-a golit complet. Mai mult, vechii enoriasi pleaca spre congregatii învecinate. În decorul psihologic al unui stoicism rar întâlnit în literatura britanica moderna, Dorothy încearca sa reziste multitudinii de provocari. Resemnata cu statutul de fata batrâna (desi nu e lipsita de sarm si nici nu are o vârsta înaintata), ea suplineste eroic numeroasele deficiente de caracter ale sarcasticului sau tata. Împaca enoriasii jigniti de condescendenta irepresibila a parohului, viziteaza bordeiele saracilor, pentru a le aduce o raza de speranta (episodul în care maseaza, plina de repulsie, picioarele murdare, umflate si vinetii ale doamnei Pither ramâne antologic) si duce povara facturilor neplatite la timp de harpagonicul ei tata (îl ocoleste, de pilda, pe macelar cu dibacie sireata, deprinsa pe parcursul unor ani îndelungati de persecutii). Frecvent, se autoflageleaza, întrucât are impresia ca gândul îi fuge la lucruri pacatoase. Suporta bârfele pline de insanitati ale doamnei Semprill si se strecoara „diplomatic” printre „riscurile” unei relatii „camaraderesti” cu domnul Warburton - Don Juan-ul „oficial” al târgului. În ciuda insistentelor lui Warburton, domnisoara Hare îl respinge constant, nepunând totusi capat, definitiv, întâlnirilor cu el, dintr-o, pesemne, modestie a propriei conditii... feminine. În sfârsit, inevitabilul se produce. Barbatul o violeaza pe tânara martira care fuge în lume, cazând ulterior în pauperitate, amnezie si pierdere a identitatii. Victima absoluta a unei lumi patriarhale meschine si ticaloase, femeia inocenta va dormi, ca homeless person, în Piata Trafalgar din centrul Londrei si va fi chiar arestata la un moment dat... Epuizata, revine acasa si îsi reia rutina zilnica de parca nimic nu s-ar fi întâmplat. Stângistul Orwell (cel de aici, din anul 1935, anul de aparitie a acestui roman straniu) se asteapta asadar sa lacrimam, sa denuntam injustitia si sa ridicam steagul revolutiei sus, în aer. Derutant pentru cineva care, peste zece si, respectiv, paisprezece ani, va scrie Ferma animalelor si O mie noua sute optzeci si patru. Totul e bine însa când se termina cu bine. Azi putem spune, usurati, ca, din fericire, Orwell s-a prins la timp de marea farsa a socialismului, lucru care i-a permis sa devina un mare scriitor (mai ales cu capodoperele anti-comuniste din 1945 si 1949). Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
