Relatam în prima parte a articolului toate încercarile mele nereusite de a obtine detasarea în învatamânt dintr-un judet în altul, din judetul Bacau în judetul Iasi, pe vremea Împuscatului. Eram ca „legati de glie” de legi ceausiste, ca si robii de pe vremea ceea, când vrabia malai Viteazul. Asa ca pâna la urma am venit cum se spunea într-un scheci COPILA, o dulce copila, adica C-O PILA. Povestesc linistit despre pila mea, ba chiar având constiinta împacata, fiindca sunt sigur ca peste 90- dintre români, concetatenii mei, au folosit-o. Si nu o data! Asa ca geaba ne tinem cu coada pe sus - tot javre. Scuzati-ma! S-a întâmplat ca aveam pe nana Ileana, sora mamei, care locuia la casa în Tatarasi, pe strada Doctor Savini (scriu toate acestea, desi fiului ei nu-i place sa scriu de ei si s-ar putea sa-i sara tandara, dar, zau, nu pricep de ce), iar peste drum era un bloc, unde locuia la început, înainte de a fi prim-secretar la judet, tovarasul Neculai Ibanescu. Doamna Ibanescu, o femeie bolnavicioasa si sensibiloasa, dar buna la inima, venea la nana Ileana si aducea de mâncare la iepuri. Ca sa va arat ce fel de fire era doamna Ibanescu, sa spun ca deplângea iepuroaicele „agresate” de iepuroii sexualmente înfocati. Treceam destul de des pe la nana Ileana, în timpul liceului am stat chiar o vreme la ei în gazda (pe atunci traia si sotul ei, nanul Vlad - ei m-au botezat). Bineînteles, îi relatam nanei avatarurile mele pedagogice, care m-au condus la diverse stadii: de la entuziast, la scârbit si la haiduc antiînvatamânt, ba chiar, vai, antisistem. Si într-o zi nana Ileana îmi zice: „Mai, Radule, eu am sa te ajut”. M-am gândit ca vorbele ei erau mai mult dorintele nanei decât putintele ei. E bine intentionata batrâna, dar... nema putirinta - gândeam. Dar nana Ileana i-a spus doamnei Ibanescu ca are un nepot asa si pe dincolo, doamna Ibanescu i-a spus sotului - lantul slabiciunilor, deh! - asa ca într-o zi am primit semnalul: sa ma prezint în ziua de cutare, ora cutare la tovarasa X (i-am uitat numele) de la Bacau. Am mers în audienta la inspectorul-sef de la învatamânt din Bacau. Acolo era în prezidiu unde se primeau petentii si tovarasa asta, o tânara simpatica, frumoasa, cu ochi verzi si cu niste plete unduioase ca niste serpi negri. Ea era pila mea nestiuta - mi-am dat seama de asta, fiindca, dupa ce mi-am prezentat doleanta, tipa a început sa-i spuna rugator inspectorului-sef: „Sa-l ajutam pe baiat”. „Nu se poate tovarasa, ca a zis tovarasul...” „Ei, lasa, hai sa-l ajutam”. Ca câr, ca mâr, inspectorul cu pricina a acceptat pâna la urma. Acum rânjeam eu catre Guzganu. Si asa am ajuns cu postul în judetul Iasi. În satul meu, la Tomesti, m-au sustinut neconditionat directorii de scoala: Olteanu si apoi Simionescu - amândoi inimosi, plus ca voiau sa aiba la scoala profesori localnici. Dar ce faceam acum, ca „legata de glie” era si sotia, Maria? Tot nana Ileana mi-a deschis capul (trebuie sa-i fi stârnit zâmbete naivitatea mea): „Mai, Radule, de ce esti fraier? Mergi la inspectoare si cere post si pentru Maria. Ca inspectoarea nu stie ca pila e numai pentru tine.” Asa a si fost. Am mers din nou în audienta, m-am patruns pâna în viscere de viermuiala de musuroi a cadrelor didactice de care am mai scris si am asteptat cuminte sa-mi vina rândul. Am intrat cum spune vorba ceea „curaj, gaina, ca mâine te tai” la tovarasa Murgoci. Când m-a vazut, inspectoarea s-a batut cu palma peste frunte: „Ah, n-am spus eu ca o sa vina si pentru nevasta-sa?” „Daca nu se poate...” am facut-o eu pe-a prostul, dar mai mult smecher, fiindca ma simteam tare cu pila babana pe care o detineam. Îmi permiteam sa fiu „subtil”. Asadar, i-am întors spatele si am luat-o catre usa. Deasupra usii era o harta a judetului. „Plugari îti convine?” a strigat la mine doamna inspectoare, facând semn cu mâna spre harta. Nici nu a fost nevoie sa ma uit la harta. Rica, verisoara mea, profesoara la Plugari, mi se tot plângea de acest post de la marginea judetului - Plugari. „Nuuu, doamna inspectoare, Plugari nu”. „Atunci - zice ea uitându-se prin niste hârtii - Comarna?” Nu puteam sa întind coarda prea tare si s-o refuz a doua oara: „Comarna merge”. Stiam unde era localitatea. Era destul de departe, dar Maria avea autobuz aproape de casa. Pleca si venea zilnic cu autobuzul. Dar dupa un an scolar am ramas cu buzele umflate. Detasarea îmi expirase si trebuia sa ma prezint iarasi la postul de la Bacau. Asa era LEGEA! Cum dracu, îmi ziceam, toti pilosii, escrocii si spertarii stiu si pot sa ocoleasca aceasta LEGE de fier? Ma întrebam, ma socoteam si nu puteam pricepe. „Nu ma mai duc - mi-am zis într-un sfârsit - fie ce-o fi”. A fost una dintre hotarârile cele mai curajoase ale vietii mele. Ca, fricos fiind si de umbra mea înca din nastere, nu m-a prea dat în viata curajul afara din casa! Si m-am aruncat cu ochii închisi în apa neagra a celui ramas fara serviciu, lucru groaznic atunci, pe care, iertati-ma, e greu sa-l înteleaga cei din generatiile de azi. Am stat câteva luni acasa la mama, am taiat porcul, morfolind slanina, soric si disperare. Maria a mers în continuare la Comarna. Am aflat dupa aceea ca exista un concurs de ocupare a patru posturi ca traducator la CUG. M-am prezentat la acel concurs si am fost declarat admis. Dar iarasi au început tot felul de mismasuri - nu mai eram chemat sa-mi ocup postul pe care îl câstigasem prin concurs. Altii, de buna seama pilosi, erau angajati, iar eu nu. A trebuit sa-mi pun din nou rudele influente în miscare si asa am fost angajat la CUG, mai precis la CCSITUMP, un institut de cercetare pe lânga marea uzina. Aici viata mi-a luat-o pe alt drum... Dar acesta este subiectul altui articol. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
