Sentimentul „legarii de glie” de pe vremea Viteazului l-am avut pe timpul lui Ceasca, atunci când am fost repartizati într-un sat în afund de lume din judetul Bacau. Pur si simplu nu aveam nici o solutie ca sa vin (venim) acasa, în satul meu de lânga Iasi. A te detasa dintr-un judet în altul era aproape o imposibilitate pe vremea aceea. Eram, eu si sotia, „legati de glie”. Doamna Gostar, profesoara noastra de istorie din liceu (sotul ei a fost Nicolae Gostar, renumit istoric iesean, ba pot spune ca de notorietate nationala), ne spunea scurte povestiri din istoria românilor. Acestea ma atrageau cel mai mult, fiindca nu ma omoram eu cu datele istorice si cauzele rascoalei nu stiu care, dar istoriile vechi m-au atras si ma captiveaza si azi. Si ne povestea Doamna Gostar cum în urma lui Mihai, numit mai apoi „Viteazul”, în periplul sau pentru Unirea tarilor române, au mers delegatii ale iobagilor cu „jalba-n protap” si cu rugamintea sa-i „dezlege de glie”, sa-i elibereze de statutul de serb. Iobagii nu aveau dreptul sa paraseasca o anume mosie, erau la cheremul unui boier, care adesea se purta ca un satrap oriental. Mihai, si asta a fost una din cele mai mari greseli ale domniei lui, nu a facut-o. El a trebuit sa tina seama de marii boieri ai tarii, Craiovestii, Basarabestii, care îi asigurau luptatorii în lupta antiotomana. Nu stiu cu siguranta daca asa a fost, nici macar nu sunt sigur ca am retinut corect, însa am bagat la cap sintagma asta si am simtit-o pe propria-mi piele: „legati de glie”. Sentimentul „legarii de glie” de pe vremea Viteazului l-am avut pe timpul lui Ceasca, atunci când am fost repartizati într-un sat în afund de lume din judetul Bacau. Pur si simplu nu aveam nici o solutie ca sa vin (venim) acasa, în satul meu de lânga Iasi. A te detasa dintr-un judet în altul era aproape o imposibilitate pe vremea aceea. Eram, eu si sotia, „legati de glie”. Desigur, nu eram lipiti crunt ca iobagii de pe vremuri, nu cu funii, ci cu o nenorocita de hârtie pe care scria unde fusesem repartizat. Si nu puteai cu nici un chip sa o faci bot si sa o arunci cât colo. Caci realitatea pe care o cuprindea acea fituica ma facea sa nu o pot arunca. Ticaloase erau legile ceausiste, iar „repartitia” aceasta apasa ca o piatra tombala pe un defunct, care era viu si vesel altadata. Îti cresteau floricele pe piept si gata. Nu la transfer visam, care era ca nebuloasa Gum 41, asa cum bobul de grâu nu mai are nici o nadejde sub apasarea pietrelor pivei, ci macar la o amarâta de detasare, pe un an, fratioare. Si o singura solutie mai era - pilele, asa cum pentru scolerul lenes este o singura rezolvare, un remediu universal, asa cum covidul se trateaza cu paracetamol, zic tot felul de vraci amatori - fituica. Caci aceste pile nu veneau din neant, fara motivatie, ele constituiau o necesitate - necesitate atât a necajitilor împricinati, cât si a sefilor si sefuletilor de tot felul ca sa se puna în miscare si sa faca ceva. Si am început sa pun în miscare matusile, unchii mai cu stare, mai cu functii, cu pile la rândul lor, în sistemul „panaceum universalis” PCR (Pile, Cunostinte, Relatii) - poate, ajuta-ma, Doamne! sa gasesc Sfânta Pila. De ce-as minti!? Despre parinti nici nu putea fi vorba: tata murise, iar mama era singura, uitata de toti, într-un sat. Ba înca îmi reprosa nenea Mihai, fratele tatei: „Ai înnebunit de cap?! O lasi pe ma-ta singura?” Ce puteam sa-i spun? Ce sa-i explic? Oricum, el, crescut în lumea veche taraneasca, tot nu putea întelege de ce nu puteam veni în fiecare sâmbata la mama, aflata la peste 200 de kilometri de postul meu în învatamânt. (Povestesc toate acestea pentru cei mai tineri de azi - ei nu le cunosc decât doar daca le afla de la parinti ori de la bunici sau de la altii mai vechi. Dar chiar si unii din cei mai trecuti, care au cunoscut atroce vremurile acelea, au tendinta sa uite, ba sa vada prosteste în roz realitatile de atunci, asa cum un urs nu simte decât dulceata mierii din stup, nu si întepaturile albinelor furioase. Chestia asta din urma chiar nu o pot pricepe, iar la o discutie cu astfel de prostovani totul se încheie cu o înjuratura neaosa din partea mea. Au doar scuza vârstei, erau tineri pe vremea aceia, iar la vârsta tineretii esti mai jemanfisist.) Mergeam în audienta la inspectoarea-sefa de atunci - tovarasa Domnica Murgoci, la care facusem practica pedagogica pe vremea studentiei, la liceul „Garabet I. Braileanu” (cum am gasit scris în teza unui elev ajuns cu cartea pâna la genunchiul broastei, cum zicea Humulesteanul). Mi-ar trebui pana lui Dante, cel care zugravea Purgatoriul pacatosilor, ca sa descriu anticamera de la intrarea în audienta. Doamne fereste si apara! Unii simteau nevoie sa vorbeasca, sa se destainuie, asa ca te apucau de rever, de cravata, de ce alta parte a hainei apucau si îti expuneau toata poliloghia lor cu detasarea de la si pâna la. Altii stateau nemiscati, repetându-si probabil în minte ca „apucati de pedepsie”, cum zice mai sus-pomenitul Humulestean, ce au de spus inspectoarei-sefe. Si mai trecea râzând ca o hiena si inspectorul Guzganu, mâna dreapta a tovarasei Murgoci (el taie si spânzura în Inspectorat, sopteau cad(av)rele didactice), si spunând cu obraznicie râzareata, caci el întrecea pe toti, depasea în obraznicie toate scârbele comunistoide: „V-ati învatat poezia?”, adica au învatat pe de rost speech-ul pe care urmau sa-l sustina în fata inspectoarei-sefe? Alte doamne profesoare aveau ochi mariti, iesiti din orbite ca la melci, ca si cum l-ar fi vazut pe mititelul ori erau apucate de tremuriciuri, ca de dambla. Altele stateau tepene de parca facusera pipi pe ele si asteapta sa ia o palma la fund ca-n copilarie. În fine, se întâmpla si ca iesea câte unul din audienta si tragea o înjuratura groasa. Înjura pe cine apuca: pe inspectori, legile, pe Ceasca si pe Proasta lui... Noi, ceilalti de pe hol, ne faceam ca nu auzeam. Lipsa asta de solidaritate, cred, ne-a dus unde ne-a dus la nivel national. Caci în locul tovarasei Murgoci puteau fi multi altii pe potriva ei, care sa taie si sa spânzure fara ca nimeni sa nu spuna nici cârc. Si chiar erau. Erau si multe alte tipuri si tertipuri. Nici cel mai bun entomolog nu ar putea surprinde varietatea de insectar. Emotionat, îmi rosteam gâfâit vorbele pregatite dinainte, iar tovarasa Murgoci ma urmarea cu ochii ei frumosi, vii, dar de o inteligenta rece, încât dadeam si mai rau în bâlbâiala. „Nu cunosti legea, baiatule, si nici nu-ti cunosti interesul”, îmi spunea dezabuzata. Iar Guzganu rânjea mefistofelic. Si, uite asa, plecam cu buzele umflate. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
