Kurkov a ajuns faimos, prin urmare, în Apus, unde volumele sale au fost traduse si publicate la edituri prestigioase. Aici, critica îl vede ca pe un realist târziu al societatilor postcomuniste. Ironic, nici macar un astfel de cliseu (pozitiv, în intentia sa) nu rezuma partea viabila a scrisului kurkovian. Când am auzit prima oara de Andrei Kurkov (à propos, scriu acest articol înainte de 6 octombrie 2022, când se va anunta noul câstigator al Premiului Nobel pentru Literatura, unde Kurkov e dat ca favorit, înteleg, la „bursa pariurilor”) l-am banuit scriitor rus emigrat în Marea Britanie. Se vorbea la superlativ despre el, într-o emisiune radiofonica BBC, anuntându-se - ca un mare eveniment - dramatizarea (pentru radio) a romanului sau de succes, Death and the Penguin/ Moartea si pinguinul, din 1999. Surpriza era determinata si de faptul ca - spunea comentatorul entuziasmat - Kurkov urma sa interpreteze el însusi, în piesa radiofonica, un personaj din text (pe Liosa - am retinut exact numele, desi, pe atunci, înca nu citisem cartea). Presupunerea mea nu fusese însa decât partial adevarata. Scriitorul traieste doar o parte din an în Anglia (preda, la Cambridge, literatura rusa, timp de un semestru), pe cealalta preferând sa si-o petreaca în locurile natale. Aceste „locuri” nu sunt rusesti, ci ucrainene, Kurkov fiind nascut, crescut si format la Kiev. Totusi, identitatea culturala ruseasca prevaleaza în cazul sau. Rusa reprezinta, pentru autor, limba materna, iar mama sa are descendenta ruseasca. Detalii cultural-mentalitar-identitare de retinut în nebunia actuala de dincolo de Nistru! Asemenea celor doi precursori importanti ai sai (a caror influenta stilistica e recunoscuta, de altfel, de majoritatea exegetilor lui Kurkov), Gogol si Bulgakov (si ei scriitori ucraineni apartinatori de literatura rusa), actualul profesor de la Cambridge experimenteaza un complex identitar. Se identifica, dupa propriile declaratii, cu universul spiritual ucrainean, dar nu-si poate exprima trairile decât în rusa (ori, dupa caz, în engleza, având în vedere ca Andrei Kurkov este absolvent de institut sovietic de limbi straine). A învatat ucraineana tardiv si nu la nivel cult, pentru a o putea transforma în limba lui literara. Se pare ca, din acest motiv, ucrainenii nu l-au iertat, considerându-l, invariabil, „rus” si organizând, periodic, adevarate linsaje de presa împotriva sa. În ciuda aparentelor, nici rusii, la rândul lor, nu-i acorda multa atentie, socotindu-l „ucrainean”. Tipic pentru cei cu identitate etnica duala! Kurkov a ajuns faimos, prin urmare, în Apus, unde volumele sale au fost traduse si publicate la edituri prestigioase. Aici, critica îl vede ca pe un realist târziu al societatilor postcomuniste. Ironic, nici macar un astfel de cliseu (pozitiv, în intentia sa) nu rezuma partea viabila a scrisului kurkovian. Ca si Conrad altadata, Andrei Kurkov cunoaste astazi, în Vest, mai curând o popularitate a exotismului epic decât o celebritate genuin artistica. Resemnat ori nu, el îsi redacteaza, în continuare, cu constiinciozitate, cartile în postura de scriitor ucrainean de limba rusa (editat cu precadere în engleza). Romanul deja amintit (aparut, în spatiul ex-sovietic, în 1999 si reluat apoi, succesiv, în peste 25 de limbi), tradus la noi ca Moartea pinguinului, ramâne opera cea mai cunoscuta, de pâna acum, a lui Kurkov. Cartea a avut, de-a lungul vremii, mai multe titluri, autorul fiind notoriu pentru ezitarile prelungi pe care le manifesta în denumirea propriilor volume: Picnic pe gheata, Pinguinul. Moartea strainului s.a. Varianta cea mai potrivita este însa cea din talmacirea britanica a textului: Moartea si pinguinul. Din ratiuni ce se vor vedea mai jos, Kurkov îsi plaseaza sensul major al romanului în raportul de coordonare conjunctiva a celor doua notiuni („moartea” si „pinguinul”), iar nu în suprapunerea lor. Totodata, avem de-a face aici, în mod fundamental, cu o poveste a rezistentei si nu cu una a sucombarii, asa cum lasa sa se înteleaga titlul românesc. Nu întâmplator, atât protagonistul, Viktor Zolotariov („pinguinul” metaforic al naratiunii), cât si Misa (pinguinul real din text) reusesc sa supravietuiasca într-un univers macinat de moarte. Prin exemplul lor de refuz al ocultarii, triumfa ideea invincibilitatii ratiunii. Se transmite mesajul optimist ca - pâna si într-o lume a disolutiei morale, a dezintegrarii psihice si a irationalitatii aparent nemarginite - individul poate, ultimativ, supravietui, fara a-si mutila, în structura sa de adâncime, personalitatea. Moartea pinguinului se încadreaza, în opinia unanima a comentatoriilor (cu precadere occidentali), în profilul estetic al unei „comedii negre”, unde morbidul si umorul interactioneaza cu rafinament. As spune ca romanul este chiar mai mult decât atât, stabilind filiatii discrete, dar vizibile, cu acea atmosfera de suprarealism macabru, nelipsit însa de profunzime filosofica si de intensitate dramatica, din Suflete moarte a lui Gogol. Ca si în romanul predecesorului clasicizat, în volumul lui Kurkov, viata îsi pierde valoarea, devenind o anexa - cumva derizorie - a singurei realitati umane palpabile si semnificante: moartea... (Va urma) Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
