Postul e menit sa ne scoata din iuresul lumii, în care adesea ne lasam prinsi, si sa ne reaminteasca de faptul ca prioritatile vietii noastre sunt cele de natura duhovniceasca. Cum viata noastra adesea se des-centreaza, postul în general (si Postul Mare în special) are menirea de a ne ajuta sa ne repozitionam viata noastra pe calea catre Împaratie, de a (re)câstiga caracterul hristocentric al vietii noastre. Unul dintre principalele lucruri pe care le învatam în post este acela ca nu putem trai duhovniceste daca nu ne hranim cu Trupul si cu Sângele Domnului. Cele patru posturi de peste an sunt rânduite de Biserica noastra ca macar atunci sa ne pregatim pentru a ne apropia, „cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste”, de sfântul potir. Din pacate, unii înteleg ca doar atunci avem datoria de a ne apropia astfel. Ba chiar nici macar în cele patru posturi, ci doar în cel al Sfintelor Pasti. Or, aceasta atitudine denota o indolenta ce se cuvine a fi corectata de slujitorii altarelor, care nu sunt chemati doar la „a pazi acest Odor”, ca nu cumva sa se împartaseasca cineva fara binecuvântare de la duhovnic, ci si la a învata pe cei încredintati spre pastorire despre datoria de a se stradui în permanenta spre „a gusta si vedea ca bun este Domnul”. În acelasi timp, un alt pericol se iveste atunci când unii se grabesc a împlini aceasta porunca altfel decât în buna rânduiala statornicita de Biserica. De câte ori nu este nevoit duhovnicul sa opreasca de la împartasanie pe cei care, spre exemplu, nu vor sa ierte si sa se împace cu aproapele sau, invocând faptul ca le este rusine de gura lumii, vor sa se împartaseasca, desi sunt stapâniti de patimi pentru care ar trebui canonisiti, primind doar aghiazma mare. Dar nu putini mai sunt înca si cei care (mai ales obisnuiti de pe vremurile vitrege ale dictaturii comuniste) îndraznesc a cere sa se împartaseasca imediat ce s-au spovedit, fara a participa la Sfânta Liturghie, neavând vreo neputinta sau vreo urgenta care sa justifice împartasirea din sfintele care se pastreaza peste an în chivotul de pe sfânta masa. Acest tip de împartasire în regim de fast-food vadeste o alta manifestare a firii noastre slabanogite de pacat, anume insolenta. Dar chiar si de ne împartasim cu pregatire adecvata, cu pocainta si cu dezlegare de la duhovnic, înca nu am biruit. Atentia noastra trebuie sa fie mai sporita, cu atât mai mult cu cât în noi salasluieste Hristos. Sfântul Ioan Gura de Aur avertizeaza într-una din „Omiliile la Postul Mare”: „Gura ta primeste acum trupul Domnului. De aceea pastreaza limba ta curata de vorbele cele de rusine si semete, de batjocura si de hulire; caci este foarte pierzator de a întrebuinta la ocara si batjocura si la vorbe nebunesti limba care a fost partasa acestor prea Sfinte Taine. Nu pângari cinstea pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Cina cea Sfânta, ca ea sa nu se faca pentru tine o mai mare raspundere si pacat. Dar tu primesti Taina cea Sfânta nu numai cu gura, ci si cu inima; de aceea, sa nu gândesti rele si viclenie asupra aproapelui tau, ci tine sunetul tau curat de toata rautatea”. Cine nu se straduieste sa împlineasca aceste îndemnuri se face vinovat de un pacat numit indiferenta, mai grav decât lasa a i se întrezari numele. Asadar, fie ca nu ne straduim din rasputeri sa gustam din Izvorul vietii vesnice, fie ca o facem fara pregatirea adecvata, fie ca dupa împartasire suntem delasatori si neatenti, tot pagubiti suntem. Dar chiar si asa, sa nu deznadajduim, nu suntem înca pierduti. Pilda fiului risipitor ne readuce aminte ca un Acelasi Tatane asteapta sa „ne venim în fire” si sa ne reîntoarcem Acasa, unde ne asteapta multe si negraite bunatati. De care însa nu ne putem apropia decât cu îndrazneala cea buna, cu evlavia cea înteleapta si cu sporita trezvie.
