De ce conteaza pe cine trimitem sa conduca filialele ICR din strainatate. Lunga serie de scandaluri legate de numirile unor personaje controversate sau fara pregatire adecvata la conducerea filialelor Institutului Cultural Român din strainatate, despre care am scris pe larg, a stârnit revolta opiniei publice. Din pacate, singura masura reparatorie a fost retragerea Catincai Nistor (cea care pusese MAE la o cheltuiala lunara de 6500 de lire sterline pentru apartamentul ei din Londra), si asta doar dupa ce a simtit nevoia sa-ti etaleze calitatile vocale pe o manea într-un eveniment gazduit de filiala pe care o conducea. Însa nu a împiedicat numirea la ICR Lisabona a lui Dinu Gîndu, în ciuda unei prestatii lamentabile a acestuia la audierea din Senat. Însa cea mai scandaloasa si de neînteles miscare a fost oficializata pe 29 martie, în sedinta comisiilor pentru cultura si politica externa din Senat (cele care supervizeaza activitatea ICR de când institutia a fost trecuta de la Presedintie la Senat). Atunci, în urma unui vot favorabil, primit cu sustinerea puternica a PSD, Monica Babuc a fost numita la conducerea ICR Chisinau, probabil cea mai importanta filiala din punct de vedere strategic. Istoric si politician, a condus Ministerul Culturii în guvernul controlat de Plahotniuc, a caruia apropiata este. De altfel, a fost presedinta interimara a Partidului Democrat, fondat de oligarhul fugar, aflat pe lista de sanctiuni a SUA. În semn de protest, reprezentanti ai societatii civile au trimis la initiativa scriitorilor Radu Vancu si Bogdan Cretu o scrisoare deschisa în care, pe lânga nedumerirea legata de miscari pe care România le face în sprijinul factiunilor pro-ruse din Republica Moldova, îsi afirma sprijinul pentru Maia Sandu si parcursul pro-european al guvernului pe care-l conduce, într-un context geopolitic extrem de dificil pentru românii de peste Prut. Conceptul de institut cultural national este unul artificial, aparut dupa Tratatul de la Lisabona din 2006. În acel moment, câteva institutii conduse de Institutul Goethe si British Council au vrut sa formeze o organizatie din institute similare ca scop, pe care au denumit-o EUNIC (European Union National Institutes for Culture). Ideea comuna era o abordare mai detasata a diplomatiei culturale decât cea o institutiilor care depind direct de guvern (prin ministere precum cele ale culturii sau de externe). Institutul Cultural Român (ICR) a devenit membru EUNIC în 2007, an când majoritatea institutelor culturale românesti din strainatate (Berlin, Bruxelles, Budapesta, Lisabona, Londra, New York, Stockholm, Varsovia, Viena) au aderat la reteaua EUNIC. Horia-Roman Patapievici, sub conducerea caruia activitatea ICR a ajuns la apogeu, si de la îndepartarea caruia credibilitatea institutiei coboara constant, a fost vicepresedinte EUNIC între 2008-2010, iar în 2010 a preluat, pentru un an, functia de presedinte al EUNIC. În 2011, câteva tari care nu aveau institute culturale nationale si-au exprimat dorinta de a adera, asa ca statutul EUNIC a fost schimbat în asa fel încât sa poata primi si institute responsabile pentru cultura si relatii externe. S-a ajuns astfel ca majoritatea institutelor membre EUNIC sa nu fie institute culturale, ci parti ale ministerelor (de afaceri externe si/ sau cultura). Un astfel de exemplu este Institutul francez, controlat de Ministerul de Afaceri Externe francez, unde latura diplomatica - impusa de politica de stat - este mai importanta decât cea culturala. Cu o istorie de 101 de ani, dupa cum aflam chiar de pe pagina oficiala, precursorul Institutului francez a fost AFEEA, un ONG bazat pe un departament de corespondenti straini (academicieni, curatori, critici, dramaturgi etc.), rol preluat de actualii referenti culturali din ambasadele franceze. În 1934, AFEEA a devenit Asociatia Franceza pentru Actiune Artistica (AFAA), plasata sub cotutela Ministerului de Afaceri Externe si Ministerului Culturii si Comunicarii de la acea data, si însarcinata cu promovarea artei franceze, dar si cu gazduirea artistilor straini. Dupa o fuziune în 2000 cu asociatia care se ocupa de majoritatea evenimentelor artistice africane, în 2006 adera la AFAA si ADPF (Asociatia pentru Diseminarea Gândirii Franceze), fapt care provoaca schimbarea numelui în CulturesFrance si înglobarea ulterioara a sectorului de promovare a filmului. În 2010, prin decret, CulturesFrance se transforma în Institutul Francez, care devine principalul organism de promovare a culturii franceze în lume, inclusiv participarea la Bienala de la Venetia sau Trienala de design de la Milano. Multe institutii de diplomatie culturala îsi au originile în secolul al 19-lea, într-un context istoric marcat de dominatia imperiilor. Marea Britanie, Franta, Belgia sau Portugalia îsi exercitau influenta la nivel mondial prin intermediul imperiilor lor, ale caror colonii se întindeau din Africa pâna în Asia. Statele impuneau practici culturale comune, limba si un discurs national care, împreuna, formau instrumente esentiale pentru omogenizarea si întarirea natiunii. Cultura era promovata în colonii si peste granitele imperiilor, iar institutiile culturale si educationale au fost create pentru a dezvolta cooperarea internationala. Printre primele puteri europene care au actionat în aceasta directie s-au numarat Italia, Franta, Germania, Ungaria si Marea Britanie. Diplomatia influenta direct cultura, de aceea externele franceze au creat în 1910 un birou pentru scoli si fundatii franceze din strainatate. În 1921, Germania a înfiintat o divizie pentru afaceri culturale în ministerul de externe, care sustinea scolile si bibliotecile germane din strainatate si asigura training pentru sistemele publice de învatamânt din China, Japonia si Turcia. Istituto Italiano di Cultura din Bratislava a aparut în 1922; Collegium Hungaricum din Roma în 1927; British Council a fost înfiintat în 1934. Dupa al Doilea Razboi Mondial si pierderea coloniilor, influenta Europei la nivel mondial a scazut. Au aparut organizatii precum Commonwealth sau La Francophonie, care urmareau sa consolideze relatiile dintre tari care împarteau limba si un patrimoniu comun. Razboiul Rece dintre SUA si URSS a însemnat si un razboi cultural între capitalism si comunism: americanii publicau o revista în rusa (America), în timp ce sovieticii îsi promovau în revista „Viata sovietica” arta si stiinta. Impunerea expresionismului abstract ca cel mai important curent din arta în anii ‘50 s-a realizat, dupa cercetari recente, inclusiv datorita influentei CIA în promovarea artistilor americani exponentiali. Dupa caderea comunismului si destramarea Uniunii Sovietice, SUA si-au redus cu o treime bugetul dedicat diplomatiei culturale (între 1993 si 2003). Într-o lume din ce în ce mai multipolara, creatiile culturale ale tarilor BRICS (Brazilia - Rusia - India - China - Africa de Sud), care încearca sa se pozitioneze ca reprezentante ale unui „Sud Global” (Global South) si o alternativa la G7, au început sa ajunga la audiente din ce în ce mai numeroase. Aceste eforturi sunt sprijinite de o retea de institutii special create de tari precum China (Institutul Confucius), Turcia (Centrele Culturale Yunus Emre), Coreea de Sud (Korean Cultural Center). Si în Iasi a activat Centrul Cultural Chinez „Nicolae Milescu”, inaugurat în 2017, dar cu activitatea suspendata momentan, iar în cadrul Universitatii Al.I.Cuza functioneaza ROK - un centru pentru studii coreene. Pe lânga acestea, tari precum Africa de Sud, Brazilia, Coreea de Sud sau Qatar s-au folosit de evenimente sportive (cupa mondiala la fotbal sau olimpiade) pentru a-si consolida brandul national. Cel care a definit conceptul în 1990, Joseph S. Nye, a revenit acum un an cu un articol în care se întreba daca într-o lume în care state puternice folosesc intimidarea si coercitia pentru a-si atinge interesele, puterea atractiei mai este relevanta în relatiile internationale. El dadea exemplul Chinei, care, pe lânga initiativa de a lega Europa si Africa de China, a profitat de pandemie pentru a-si promova o diplomatie bazata pe oferirea vaccinului catre tari mai sarace. În acelasi timp, SUA au cunoscut o scadere de soft-power în timpul presedintiei lui Donald Trump. Cu toate acestea, perceptia despre SUA este mai buna decât despre China pe toate continentele cu exceptia Africii, unde cele doua superputeri sunt la egalitate. Într-un context global în care diplomatia culturala este atât de importanta în strategiile tarilor, mai ales într-o perioada în care comunicarea si diseminarea sunt accesibilizate si facilitate de conectarea si tehnologiile ubicue, ICR ar putea fi un instrument pretios pentru puterea de atractie a României. Dar pentru asta e nevoie ca ICR sa redevina o institutie credibila, nu un obiect de tranzactie pentru sinecuri de partid si numiri care, în loc sa apropie alte tari de România, sa-i revolte si ostilizeze atât pe cei care ne priveau cu simpatie, cât si pe aliati. George Plesu este manager cultural, presedintele Asociatiei AltIasi
