Într-o societate în care lucrarile de arta din spatiul public sunt, în general, atât de anoste, orice iesire din zona clasicelor busturi sau elemente figurative clare, care sa nu puna nicio problema de interpretare, e un act de curaj în sine. Oarecum neasteptat, dupa inaugurarea monumentului dedicat Monicai Lovinescu si lui Virgil Ierunca, au aparut o serie de voci critice care au clamat ca, pentru unii trecatori, semnificatia pozitiei celor doua figuri, mantia de inox care-i învaluie, precum si copacul harpiilor, unde sunt reprezentati figuri de securisti (printre care si Constantin Balaceanu-Stolnici, cunoscutul academician dovedit colaborator) ar fi greu de descifrat. Au fost, de-a lungul timpului, mai multe monumente de for public facute din bani publici, unele mai reusite, majoritatea mai putin. Însa sa folosesti vreodata ca argument gustul publicului înseamna sa condamni societatea la stagnare. Publicul larg este educat si prin modul în care este tratat spatiul public. Monumentele de for public spun ceva despre societate si reprezinta un reper vizual aproape inevitabil pentru cetateni. Ca sa dau un exemplu tot din zona figurativa: marele Rodin a vrut sa-i dedice un monument lui Balzac, dar pentru ca, imersat în opera sa, a dorit sa realizeze ceva mai creativ, mai departe de figura scriitorului, a fost nevoie sa treaca 20 de ani de la moartea sa pâna ca statuia sa fie, într-un final, dezvelita în Paris. Nu sunt un fan al artistului Virgil Scripcariu. Însa monumentul facut de el si instalat în Cotroceni, la intersectia a trei strazi, pe bani privati, nu publici, reprezinta o viziune deloc greu de înteles despre Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si monstrii cu fata umana care au colaborat cu sistemul represiv. Singurul element care poate ca are nevoie de context este mantia de otel inoxidabil care înveleste cele doua statui în marime naturala. Potrivit artistului, aceasta a fost batuta cu toporisca pentru a obtine un efect care sa duca cu gândul la cicatrici. În Coreea de Sud e o lege care prevede ca 1- din bugetul unei constructii de mari dimensiuni sa fie alocat unui lucrari de arta în spatiul public. Evident ca, oricât de bun ar fi artistul comisionat, vor aparea astfel lucrari contestate de comunitate, cum a fost si cazul lui Frank Stella, un artist american apartinând curentului expresionism abstract. Sculptura sa, intitulata Amabel (1997), care a folosit 30 de tone de otel, instalata în fata sediului central al POSCO, unul dintre liderii mondiali ai industriei otelului, e considerata una dintre cele mai detestate lucrari din spatiul public. Chiar si artistii foarte mari pot intra uneori în coliziune cu preferintele comunitatilor unde le sunt instalate operele de arta. Ideea e însa alta: daca te limitezi doar la gustul prezent al publicului nu permiti societatii sa progreseze. E nevoie de abordari noi, diferite, din când în când, pentru a stimula imaginatia si a face omul sa-si puna întrebari. |sta e unul dintre rolurile si rosturile artei. Închei cu un citat din Diana Marincu, cea care a supervizat ultimele bienale Art Encounters din postura de director artistic al fundatiei: „o categorie distincta a discursurilor prezente în spatiul public este cea a monumentelor comemorative, dirijate cel mai adesea de impulsuri conservatoare si de nevoia recuperatorie a unor momente istorice cheie pentru fixarea identitatii actuale. Acestea au ocupat pâna de curând cea mai ampla propunere a autoritatilor de «ideologizare» a spatiului public, care «frâneaza relaxarea spatiului public si favorizeaza atât reideologizarea acestuia, cât si cultivarea prostului gust în materie de monumentalistica», scria grupul Duo van der Mixt din Cluj în urma cu mai bine de zece ani în conjunctie cu problematicile enuntate si cu propriile lor proiecte artistice de critica si arhivare a discursului triumfalist si nationalist despre spatiul public”. Daca tot nu reusim sa depasim etapa monumentelor comemorative, macar sa încurajam artistii sa vina si cu alte abordari, nu sa ramânem blocati într-un limbaj vizual de secol 19. Unii nu vor vedea niciodata mai mult decât ciori în acel copac. Însa sa le dam sansa altora sa-si puna întrebari si sa avem încredere ca unii vor gasi si alte raspunsuri. Asta înseamna sa respecti cetateanul: sa ai încredere în el, nu sa-i desconsideri capacitatea de întelegere. George Plesu este manager cultural, presedintele Asociatiei AltIasi
