La mijlocul primei luni a anului bisericesc praznuim Înaltarea Sfintei Cruci. Istoric vorbind, aceasta sarbatoare aminteste de doua evenimente: gasirea Sfintei Cruci la Ierusalim de catre Sfânta Împarateasa Elena si înaltarea ei în vazul tuturor în acea zi, dar si pe 14 septembrie 335, imediat dupa sfintirea primei Biserici a Învierii Domnului, zidita de Sfântul Împarat Constantin cel Mare, respectiv aducerea Sfintei Cruci înapoi în Ierusalim, pe 14 septembrie 630, dupa ce a fost recuperata de la persi de catre împaratul bizantin Heraclius. Aceasta zi este una de post aspru. De-a lungul anului liturgic sunt patru astfel de zile de post rânduite: Taierea Capului Sfântului Ioan Botezatorul (29 august), Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), Vinerea Mare si Înaltarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Sunt patru zile care alcatuiesc o cruce de-a lungul anului bisericesc. Sunt patru puncte cardinale ale istoriei mântuirii noastre, patru repere esentiale pentru viata duhovniceasca. Prin taierea capului Sfântului Ioan Botezatorul a fost curmat "glasul celui ce striga în pustie" (Matei 3, 3), celui ce vadea pacatele oamenilor si îndemna la pocainta. La Boboteaza, Mântuitorul a luat toate aceste pacate asupra Lui, a devenit "Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1, 29). Vinerea Mare este ziua Rastignirii, când Mântuitorul "ne-a împacat cu Dumnezeu" (cf. Efeseni 2, 16) prin ascultare desavârsita, iar pacatul asumat la Iordan a fost pironit pe Cruce: "Stergând zapisul ce era asupra noastra, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, si l-a luat din mijloc, pironindu-l pe Cruce" (Coloseni 2, 14). Ziua de 14 septembrie actualizeaza "biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic (diavolul)" cu "puterea cinstitei si de viata facatoarei Cruci". Faptul ca aceste patru zile sunt rânduite cu post cât mai aspru, chiar si daca trei dintre ele ar cadea în zi de duminica, înseamna ca sunt esentiale pentru a întelege cum anume trebuie sa conlucram la mântuirea noastra. Mai întâi, e nevoie sa ascultam de vocea constiintei pâna la capat si sa nu o ucidem (sau înabusim) precum Irod. Apoi, trebuie sa dam Domnului pacatele noastre prin marturisire (spovedania este numita si "al doilea botez" sau "botezul lacrimilor"). Pasul urmator este împartasirea din Trupul si Sângele Domnului, rod al noului "Pom al Vietii", cum mai este numita Sfânta Cruce. Iar urmarea fireasca a acestui traseu este purtarea Crucii în toate ale vietii noastre, prin rastignirea poftelor sau a mintii noastre, ascultând desavârsit de Dumnezeu, în iubire jertfelnica fata de semenii nostri. Deci, cele patru sarbatori marcheaza patru etape obligatorii ale mântuirii noastre: constientizarea pacatelor, marturisirea lor, cuminecarea cu Împartasania care se da si "spre iertarea pacatelor", toate urmate de o asumare integrala a lucrarii Crucii, una marturisitoare înaintea tuturor. Praznicul Înaltarii Sfintei Cruci este pus la începutul anului bisericesc spre a ne arata, înca din start, care este tinta calatoriei noastre liturgice si care ne este reperul. Importanta acestei sarbatori este evidentiata si prin faptul ca îi sunt dedicate doua duminici, cea de dinainte si cea de dupa data de 14 septembrie, fiecare având semnificatiile sale. În duminica de dinainte este amintita pregatirea omenirii pentru Jertfa mântuitoare a Fiului Celui Unul-Nascut pe care Dumnezeu "L-a dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16). Rastignirea este preînchipuita de acel sarpe de arama înaltat de Moise în pustie (cf. Ioan 3, 14 si Numerii 21, 8-9) la care evreii cei muscati de serpii veninosi priveau ca sa traiasca. Pacatul "musca" din noi, dar noi ne luptam pentru a privi - adica a ne reorienta, a ne schimba mintea (metanoia/ pocainta) - catre Hristos Cel Rastignit si Înviat. În duminica de dupa Înaltarea Sfintei Cruci suntem îndemnati sa lepadam aceasta viata, sa o pierdem "pentru Hristos si pentru Evanghelie". Adica sa trecem de la viata biologica, sociala, caracterizata de limitari si neputinte, la o viata în Dumnezeu, în care preocuparea de capatâi o reprezinta pocainta si împlinirea poruncilor. Dar mai învatam în aceasta duminica si ca asumarea Crucii se face nu doar în cele launtrice, ca lucrare, ci si în cele din afara, ca marturisire: "Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el când va veni întru slava Tatalui Sau, cu sfintii îngeri" (Marcu 8, 38). Una fara cealalta nu se poate: lucrare si marturisire. În fapt, praznicul Înaltarii Sfintei Cruci este un arc peste timp, soteriologic si eshatologic, de la Golgota la Parusie, de la Rastignirea Celui Caruia Pilat "nu I-a gasit nici o vina" (cf. Ioan 19, 4) la momentul când "se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plânge toate neamurile si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa" (Matei 24, 30). Mai ramâne un singur semn de întrebare: "Dar Fiul Omului, când va veni, va gasi, oare, credinta pe pamânt?" (Luca 18, 8).
