Nu sunt dintre aceia care pretind ca în 2014 stiau deja câte parale face Iohannis si ca l-au votat doar ca sa nu iasa Ponta. Nu, chiar am crezut sincer ca are potential si, desi - bineînteles - perspectiva ca plagiatorul Ponta sa devina presedinte era de neacceptat, i-am dat votul cu speranta ca va face lucruri bune. Chiar si mai târziu, când gafele se înmulteau, le-am mai trecut pe unele cu vederea. De la un punct încolo însa, n-a mai fost posibil... Înca un cuvânt cu aparente savante, dar care în fapt nu spune nimic este pe cale sa se impuna (scuzati: sa se implementeze) în limba româna: flexibilizare. Meritul le revine liberalilor si îndeosebi liderului lor, Florin Cîtu. Cuvântul flexibilizare trebuie musai sa se gaseasca lânga cuvântul mandat. În termeni mai prozaici, flexibilizarea mandatului înseamna sa te faci ca uiti ce-ai declarat, de nenumarate ori, în ultimii doi ani si sa încerci sa te aliezi cu cei care, pâna mai ieri, erau toxici, corupti, incompetenti, voiau raul românilor etc., etc. Politica obliga uneori la compromisuri, se spune, dar când te sucesti cu 180 de grade si ce era înainte negru devine alb înseamna ca abandonezi orice criteriu de consecventa si de moralitate. Da, doi ani au trecut de când guvernul Dancila a fost demis si înlocuit cu primul guvern Orban. Noul prim-ministru avusese un rol decisiv în reunirea voturilor necesare aprobarii motiunii de cenzura. Chiar daca presedintele Iohannis a iesit într-o declaratie de presa si a rostit, teatral: „Rezolvat!”, de parca el ar fi fost autorul acelei ispravi. Am sperat, evident, ca se vor putea pune în sfârsit în aplicare proiectele si reformele atât de necesare României. Nu ne-a spus presedintele, ani de zile, ca tara nu poate progresa din cauza guvernului pesedist? A venit însa pandemia si guvernul Orban s-a confruntat cu alte urgente. La începutul acestui an lucrurile se mai linistisera, dar presedintele l-a luat în brate pe Florin Cîtu: o pasiune subita, un coup de foudre, situatie în care intra (asa cum arata nenumarate alte povesti de amor) o doza masiva de irational. Cu ce l-a sedus Cîtu pe presedinte - mi-e foarte greu sa înteleg. Sa fie oare flexibilizarea, adica aplecarea în fata si încovoierea spatelui în semn de supunere totala? Fapt este ca, la fel ca într-un banc celebru pe vremuri, cei doi au mers „din greseala în greseala/ pâna la victoria finala”, adica la alegerea lui Cîtu ca presedinte al liberalilor: exact omul potrivit ca sa îngroape partidul. Ca si în cazul lui Iohannis, si în cazul lui Florin Cîtu putem vorbi de o flagranta inadecvare. Vorbitor execrabil, dând mai tot timpul impresia ca se agita fara rost, Cîtu ne-a servit în ultimele saptamâni doar clisee si minciuni. A dat mai întâi vina pe USR, uitând ca tensiunile din coalitie i se datoreaza în primul rând lui. A sustinut, contrar oricarei logici de bun simt, ideea unui guvern minoritar. În mod evident, doreste sa fie nominalizat ca prim-ministru, desi cota sa de încredere a coborât pâna la un nivel catastrofal. Pune aceeasi placa: „trebuie sa discutam cu toate partidele parlamentare”, „România trebuie sa aiba un guvern stabil”, „nu excludem nicio varianta” s.a.m.d. - în traducere libera: ne aliem, de ce nu, si cu PSD. Asta, fireste, în interesul românilor, pentru prosperitatea tarisoarei. Placa e reluata, cu mai mult sau mai putin aplomb, si de clovnii din jurul lui, în frunte cu Rares Bogdan. Responsabilitatea presedintelui Iohannis în declansarea acestei crize este foarte mare, de n-ar fi faptul ca l-a încurajat pe Cîtu în actiunile lui nesabuite. Sigur, liberalii risca sa se prabuseasca la viitoarele alegeri pe când Iohannis e linistit din acest punct de vedere, singura lui grija fiind, eventual, sa nu-si termine mandatul în mod lamentabil, ceea ce i-ar periclita sansele la obtinerea unei pozitii importante în plan european în masura în care zvonurile care circula în acest sens se vor confirma. Si la el, imaginea publica e în mare suferinta. Asa cum, într-un roman, anumite actiuni ale protagonistului lumineaza, retrospectiv, evenimente anterioare, la fel observam tendinta de a reaminti gafele pe care presedintele le-a comis în acesti sapte ani. Nu întâmplator a fost scos din nou la iveala episodul paltonului, probabil primul gest care a ridicat mari semne de întrebare. Ulterior, dintre consilierii presedintelui (tot mai putini si mai insignifianti) o singura persoana a ramas pe pozitii, dovedindu-se indispensabila: doamna cu protocolul. Ati putut, cu siguranta, observa ca atunci când presedintele merge într-o vizita, în tara sau în strainatate, dupa ce coboara din masina ramâne lânga portiera, iar doamna cu protocolul (sosita cu alta masina) vine repede, se asaza în fata lui Iohannis, acesta îsi potriveste haina, doamna se uita atent dupa care, multumita, face doi pasi în lateral, semn ca totul e în ordine, ceremonia poate începe. Preocuparea pentru aspectul exterior a devenit, cu timpul, obsesiva. Nu sunt dintre aceia care pretind ca în 2014 stiau deja câte parale face Iohannis si ca l-au votat doar ca sa nu iasa Ponta. Nu, chiar am crezut sincer ca are potential si, desi - bineînteles - perspectiva ca plagiatorul Ponta sa devina presedinte era de neacceptat, i-am dat votul cu speranta ca va face lucruri bune. Chiar si mai târziu, când gafele se înmulteau, le-am mai trecut pe unele cu vederea. De la un punct încolo însa, n-a mai fost posibil: în mod clar, în ciuda costumelor impecabil croite, Iohannis era într-o haina care nu i se potrivea. O spun cu regret pentru ca, astfel, noi toti am mai ratat o sansa. Nu este nici prima si nici, vai, ultima. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
