În Iasi, o buna parte din activitatea desfasurata de catre ONG-uri dupa momentul februarie 2022 s-a concentrat pe stabilizarea familiilor care au fugit din calea razboiului si au ales sa se refugieze în capitala Moldovei. Iar dupa ce s-au gasit cazare, o finantare constanta, alimente si hrana, atentia s-a mutat încet-încet asupra copiilor. Nevoile primare ale acestora au fost asigurate: locuri unde sa se poata juca cu altii cu care vorbesc aceeasi limba, continuarea unei forme de educatie, fie online, pe sistemele din Ucraina, fie fizic, cu profesori din Ucraina care s-au refugiat la rândul lor la Iasi. Însa o asociatie din Iasi a facut un pas în plus si a continuat sa pastreze reflectorul asupra copiilor care au mai bine de un an de când au fost ultima oara acasa. Dincolo de jocuri si educatie, acestia sunt încurajati sa se exprime mai bine, sa îsi depaseasca fricile si sa joace în piese de teatru sau sa concureze în competitii de sah. „Ne-am gândit si la aceasta latura culturala, a exprimarii lor. Si ideea a fost a lor si a parintilor. I-am întrebat: «ce altceva mai putem face?» si asa am ajuns sa dezvoltam acest centru”, a explicat Lucian Grigorescu, coordonator al Centrului Social pentru Familiile din Ucraina si presedintele al Asociatiei Împreuna pentru Miroslava. Locul în care sahul bate PlayStation Centrul se afla în blocurile nou-construite de pe strada care trece prin spatele facultatilor Universitatii Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iasi. E un spatiu luat în chirie, explica Lucian, pe un proiect, pâna în luna iulie a acestui an. Si-a deschis portile de 1 decembrie: când toata tara sarbatorea Ziua Nationala, ochii unui mic grup de ieseni s-au îndreptat catre familiile din Ucraina stabilite aici. Când am ajuns în spatiul cât un apartament cu trei-patru camere, o mama juca tenis de masa cu fiul ei, într-unul dintre colturile din „sufrageria” larga, spatiu modular folosit pentru toate activitatile. Alte mame vorbeau, îngrijorate, la mesele de la intrare, în timp ce un grup de 10 copii ucraineni se asezau în fata tablelor de sah. Profesorul, singurul român angajat al centrului în afara de Lucian, îi aseza pe echipe si dadea sfaturi stânga-dreapta. Sunt atât copii care aveau nevoie sa faca si altceva în afara de jocuri si de scoala, cât si altii care s-au pregatit la nivel profesionist sa joace sah în Ucraina, dar razboiul i-a alungat departe de casa. Copiii se joaca cu atâta concentrare, încât jocurile de societate si cele doua console PlayStation 5 instalate în camera stau abandonate: momentan se joaca sah. La teatru s-a facut o saptamâna de pauza – profesoara, din Ucraina, si-a luat concediu zece zile pentru a merge în Ucraina, în zona Odessei, sa vada daca toate lucrurile sunt în regula la casa pe care au lasat-o în urma. La centrul coordonat de asociatia ieseana sunt în total 7 angajati, dar doar doi sunt români: restul sunt toti ucraineni care le predau copiilor, coordoneaza diferite activitati sau sunt traducatori. Fiindca la centru, pe lânga jocuri si joaca, se face si pictura, sah, dar si yoga. Revelionul si Craciunul, petrecute în familie, la centru „Studiaza limba engleza, au curs de yoga, avem un ginecolog din Ucraina care tine niste cursuri speciale de sanatate pentru femei si tineri, avem pictura pentru adulti si copii, cu o artista din Odessa, cursuri de sah, dar si canto si dans pentru copii. Avem, desigur, cursuri de limba româna, de teatru si toate sunt facute de persoane din Ucraina: unii sunt platiti, altii voluntari”, povesteste Lucian. Acesta explica faptul ca centrul din Iasi este, din punctul sau de vedere, unic: a fost deschis pentru ca familiile din Ucraina sa poata avea un loc unde sa îsi planifice activitatile si unde copiii sa poata fi creativi alaturi de prietenii pe care si i-au facut în ultimul an, alaturi de care s-au refugiat în România. E un spatiu al lor, unde, dincolo de cele 23 de activitati pe saptamâna, au sarbatorit împreuna Craciunul si Revelionul. Unde se întâlnesc pentru a face petreceri traditionale, dar si pentru a celebra zile de nastere. „Pur si simplu se întâlnesc, avem intervale libere între cursuri pe care le trecem în orar cu «timp liber», iar atunci parintii vin, stau la o cafea, socializeaza, în timp ce copiii se joaca”, a mai spus Lucian Grigorescu. Lucian Grigorescu, coordonator al Centrului Social pentru Familiile din Ucraina si presedintele Asociatiei Împreuna pentru Miroslava. Lupta este pentru asigurarea unei finantari constante: momentan sunt patru proiecte distincte, fonduri europene atrase deja de organizatii mai mari, care tin viata proiectul de la Iasi. O parte dintre finantari se termina în mai, altele în iulie, dar Lucian este pregatit sa gaseasca alte proiecte si alte surse pentru ca salariile profesorilor ucraineni si chiria pentru spatiul de întâlnire sa fie asigurate atâta timp cât va fi nevoie. Cum sa învingi trauma unui razboi prin teatru Copiii au fost foarte bucurosi ca pot face teatru, spune Lucian. Fiindca, dincolo de ce pot întelege copiii de 5, 6 sau chiar 9 ani, la teatru fac mai mult decât sa interpreteze roluri. Învata din nou sa traiasca, sa se integreze si sa comunice, dupa trauma de a trece prin razboi, de a-si pierde tatal, fratii si surorile, si de a locui într-o tara straina doar cu mama sau, în cel mai bun caz, si cu bunicii. „Au fost foarte bucurosi aici la centru si teatrul a fost un succes. Cursurile sunt în principiu pentru începatori, ca au început de la zero, îi învata cum sa fie mai dezinvolti, mai comunicativi. Asa a început, iar acum joaca si roluri mici, de câteva minute, îsi imagineaza diferite situatii, se dezvolta personal si se exprima din ce în ce mai bine. Acum avem si cursuri de IT, vrem sa ne adaptam nevoilor mereu în schimbare, nu putem sa ramânem blocati în anumite situatii”, a completat Lucian. Acesta spune ca lucrurile sunt mai bine acum, copiii s-au adaptat, si-au facut prieteni alaturi de care stau si se joaca în România. Dar este greu în continuare: cei care se mai întorc cu parintii în Ucraina, la câteva luni de zile, vin cu dificultate înapoi sau marcati de ce au vazut. Fie de locurile pe care le stiau si care sunt acum distruse, fie de faptul ca s-au întâlnit cu prietenii lor de-o viata, care nu au plecat din Ucraina si care au supravietuit pâna acum, si pe care îi lasa în urma cu mare greutate de fiecare data. „Dupa un an de zile, putem spune ca s-au adaptat copiii, ies în parc împreuna, parintii au activitati comune, practic sunt o comunitate. Chiar din vara am început sa remarc asta, ca se cunosc între ei, au foarte multe lucruri pe care le împartasesc, dar le este dor de casa lor. Oricât de mult le place în Iasi si oricât ne spun ca au gasit în România doar oameni primitori, e doar o «statie» pentru ei, nu e acasa.” ***Acest material a fost realizat cu ajutorul unei burse în cadrul proiectului „Educatia media – instrument pentru cresterea abilitatilor de participare civica a adolescentilor (faza 2) – Sprijinirea comunitatilor pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) în parteneriat cu UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol apartin autorilor si nu reflecta neaparat pozitia UNICEF.
