În ceea ce priveste dimensiunea geografica si politica, ideea unui secretar general venit din Est pare, si ea, atractiva. Pe fondul relatiilor tensionate cu Moscova, ea ar transmite un mesaj de fermitate, date fiind încercarile Rusiei de a submina stabilitatea unora dintre tarile din flancul rasaritean. În presa internationala au început speculatiile despre succesorul norvegianului Jens Stoltenberg în functia de Secretar General al Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), în conditiile în care mandatul acestuia se încheie în septembrie 2022. Va fi o decizie importanta, pe fondul crizei de identitate cu care se confrunta Alianta, al problemelor de securitate aparute în zona de interes si, nu în ultimul rând, al încercarilor de a face din NATO nodul central al unei retele politico-militare globale. Domnul Stoltenberg îsi va încheia cele doua mandate succesive de patru ani din postura de recordman pentru perioada post-Razboi Rece, în termeni de longevitate – fara a-l depasi, însa, pe olandezul Joseph Luns, care a exercitat cea mai înalta demnitate civila a Aliantei între 1971 si 1984. Se pare ca în capitalele statelor-membre a fost apreciat stilul discret si rezervat în care a înteles sa actioneze secretarul general, care a avut de gestionat, între altele, si consecintele tensiunilor politice transatlantice aparute în perioada mandatului lui Donald Trump. Faptul ca domnul Stoltenberg si predecesorul sau, danezul Anders Fogh Rasmussen, exercitasera functia de sef al executivului national ne sugereaza ca liderii statelor-membre se vor orienta si de aceasta data catre o varianta de acest tip. Între ministrii sau fostii ministri de externe sau ai apararii de pe Vechiul continent (potrivit cutumei, secretarul general este un european) nu pare sa existe o personalitate care sa se distinga politic, astfel ca cea mai buna varianta pentru a mentine un standard înalt pentru aceasta functie ar fi numirea unui fost presedinte sau premier. Cititorii acestui text cunosc, probabil, câteva dintre numele intens vehiculate în prezent: actuala presedinta a Estoniei, doamna Kersti Kaljulaid; doua foste presedinte, Dalia Grybauskaitė (Lituania) si Kolinda Grabar-Kitarović (Croatia); si fostul premier britanic, Theresa May. În ceea ce priveste referirile la actualul sef de stat român, Klaus Iohannis, trebuie precizat faptul ca, dincolo de aprecierile mai mult sau mai putin subiective referitoare la sanse sau competente, este greu de crezut ca un presedinte ales direct, în baza unui program electoral concret, ar putea risca sa-si abandoneze functia fara a genera costuri importante pentru partidul care l-a sustinut. Prin contrast, în Estonia, care este o republica parlamentara, presedintele este ales de forul legislativ (iar mandatul doamnei Kaljulaid se încheie, oricum, în acest an). Asadar, cele mai multe dintre numele vehiculate în prezent au aparut în contextul anticiparilor ca Alianta va cauta sa depaseasca, simultan, doua bariere. Prima ar fi cea de gen, prin promovarea unei femei în cea mai înalta functie politica. A doua ar viza un criteriu geografic si politic, în acelasi timp: un secretar provenit din rândul noilor state membre din Est. Ambele merita discutate, dincolo de utilizarea grabita a unui principiu al echitatii. În chestiunea genului, putem face comparatia cu Comisia Europeana. Desigur, Comisia seamana cu un „guvern” al UE, nu cu un „parlament”, deci nu este nevoie sa fie reprezentativa, în sens strict, pentru societate. Paritatea barbati-femei este, însa, un obiectiv laudabil, si la fel este si prezenta unei femei în fruntea acestei institutii, pentru prima data în istoria ei. NATO, pe de alta parte, este o organizatie pur interguvernamentala, un forum de cooperare între statele-membre, fara nicio pretentie de a „reprezenta” vreo colectivitate supranationala. Numirea unei femei în functia politica de vârf ar trebui, desigur, apreciata, dar ea nu ar trebui sa constituie un scop în sine, pentru ca functia de secretar general al NATO nu se preteaza criteriilor de reprezentativitate democratica, oricum le-am întelege. În ceea ce priveste dimensiunea geografica si politica, ideea unui secretar general venit din Est pare, si ea, atractiva. Pe fondul relatiilor tensionate cu Moscova, ea ar transmite un mesaj de fermitate, date fiind încercarile Rusiei de a submina stabilitatea unora dintre tarile din flancul rasaritean. Exista, însa, o chestiune ce tine de intensitatea acestui semnal: a desemna un fost presedinte al Croatiei, tara ce nu a facut parte din imperiul sovietic înseamna cu totul altceva decât a selecta un fost presedinte al Lituaniei, tara post-sovietica aflata de multa vreme pe linia de conflict politic Est-Vest si, în ultima vreme, supusa provocarilor venite din partea Belarusului, stat aliat al Rusiei. Dar, dincolo de aceste aprecieri, se pune întrebarea daca tarile NATO vor dori sa instituie un veritabil mecanism de rotatie geografica în privinta functiei de secretar general, ceea ce ar duce automat si la discutii despre linia nord-sud, nu doar despre linia est-vest. Vor fi câteva luni de reflectie, dominate de preocuparea pentru consens si încadrate în dezbaterea mai ampla despre viitorul Aliantei. Conditiile politice par mai bune acum, nu doar pentru ca presedintele Biden este mai deschis decât predecesorul sau fata de cooperarea trasatlantica, ci în primul rând pentru ca agresivitatea Rusiei poate fi, pe termen lung, un catalizator pentru solidaritatea între statele membre. Lucian DÎRDALA
