Despre Valentin Gheorghiu s-a vorbit, s-a scris timp de decenii la superlativ, dar mai toti cronicarii importanti si-au dramuit cuvintele. Dincolo de naturaletea, claritatea, finetea, luminozitatea cântului sau pianistic a ramas mereu evidenta ceea ce ar putea fi considerata astazi o anumita reticenta expresiva, retinerea fata de efluviile temperamentale, refuzul spectacolului la vedere. În planul comentariului evaluator, efectul firesc a fost concentrarea autorilor asupra caracteristicilor esentiale pentru arta sa interpretativa. În perioada interbelica româneasca, pedagogii tinerilor ultratalentati pentru cântul pianistic aveau cultura solida, prestigiul, intransigenta necesare slefuirii îndelungate a tehnicii, a expresiei înaintea iesirii pe scena, refuzau statutul cu sclipici de o clipa al copilului-minune. Florica Musicescu, Mihail Jora, Constanta Erbiceanu si-au ferit elevii – copii sau adolescenti – de ispitele precocitatii, luptându-se uneori cu parintii nerabdatori sa-si vada fiii pe scena (cum a fost cazul lui Dinu Lipatti), întârziindu-le debutul pâna în momentul în care tineretea dobândea caratele începutului de maturitate, când respectul pentru partitura, echilibrul emotional erau evidente. În cautarea radacinelor din care s-a dezvoltat stilul pianistic al lui Valentin Gheorghiu se cuvine evocat primul profesor: Constanta Erbiceanu. Ea a investit meticulozitate, rabdare în slefuirea materialului muzical-artistic de care dispunea învatacelul sau. Trebuie amintita continuitatea scolii pianistice germane deoarece Constanta Erbiceanu îsi însusise în tinerete datele de esenta ale manierei impusa la Leipzig de Karl Reinecke si Johannes Weidenbach, iar la Berlin a urmat studii aprofundate de muzicologie si filozofie. În mod firesc, natura reflexiva, statutul intelectual, prestigiul ca solista câstigat de Constanta Erbiceanu în Germania si Marea Britanie si-au gasit rezonanta în universul introvertit, sensibil al elevului Valentin Gheorghiu. Al doilea flux care a nutrit arta interpretativa a pianistului în formare a pornit de la Paris, unde a studiat între 1937-1939 cu celebrul Lazare Lévy în Conservatorul National de Muzica. Iata o combinatie fericita: exactitatea, echilibrul, claritatea conceptiei germane – rafinamentul, finetea, spiritul poetic francez. Au fost radacinile viguroase care au nutrit permanent cântul pianistic al lui Valentin Gheorghiu. Pentru ca l-am amintit pe Dinu Lipatti, se cuvine luminata calitatea ce poate înlesni reusita: aceeasi cumintenie, acelasi respect, aceeasi ascultare totala a profesorului. Nu o supunere obedienta: mai întâi acceptarea neconditionata a indicatiilor, apoi întelegerea lor, straduinta acomodarii la vrerea maestrului. Acestea cred ca au fost motivele succesului timpuriu de care s-a bucurat Valentin Gheorghiu la vârsta de numai 15 ani, în 1943, când a debutat pe scena Ateneului Român din Bucuresti însotit de Orchestra Filarmonicii dirijata de George Georgescu. L-am ascultat des pe Valentin Gheorghiu la radio, la televizor, de câteva ori în sala Filarmonicii, încât am dorit sa repet experienta spre a descoperi singur, asa cum îmi permiteau cei 17 ani, trasaturile personalitatii sale ca interpret. Pe primul disc ce-i purta numele, disc ajuns în colectia mea, era înregistrat Concertul nr. 1 în do major opus 15 de Ludwig van Beethoven. Atunci am remarcat trasatura stilistica a cântului instrumental, pe care am mentionat-o: echilibrul, linistea apolinica marcând pasajele rapide cu o tehnica stralucitoare din partile extreme ale lucrarii, mai ales confesiunea lirica din partea mediana – Largo. A fost calitatea pe care aveam sa o urmaresc înfatisându-se eflorescent când Valentin Gheorghiu si-a expus, tot în solitudinea studioului de înregistrari sau în prezenta publicului, versiunile acordate unor capodopere ale genului cameral. Evident, tot repertoriul concertistic dedicat claviaturii i-a consolidat, i-a întretinut renumele: miile de programe cu orchestra sustinute în România, în lume, discurile, înregistrarile de radio si televiziune sunt nenumarate dovezi. Aceasta performanta se poate verifica nu doar lecturând informatiile difuzate acum în valuri pe multe site-uri de pe internet, ci, cu infinit folos, daca se asculta editia cu cele 10 cd-uri publicata de „Electrecord” în anul 2009. Concerte pentru pian si orchestra de Mozart, Beethoven, Brahms, Schumann, Grieg, Rahmaninov înregistrate în tara si peste hotare argumenteaza frumusetea, profunzimea, virtuozitatea neostentiva a cântului pianistic pe care si le-a rafinat Valentin Gheorghiu de-a lungul deceniilor. Sigur, mostenirea sa artistica a ramas pe multe discuri publicate anterior, însa editia amintita din 2009 are înca un merit: documenteaza alt domeniu artistic, mai înainte amintit, în care a excelat Valentin Gheorghiu: muzica de camera. Înca doua aspecte importante se cuvin luminate: exprimarea solitara si conversatia cu instrumentul partener, de regula vioara. De la înregistrarea Fanteziei „Calatorul” de Franz Schubert, continuând cu sonate de Beethoven, cu exceptionalele versiuni ale „Cântecelor fara cuvinte” de Mendelssohn, cu Nocturna si Poloneza de Chopin, cu Impromptu-uri de Schubert – Valentin Gheorghiu si-a devoalat conceptia cu aceeasi distinctie si servitute superioara a muzicii. O conceptie situata destul de vizibil în contrast cu ceea ce se mai întâmpla în zilele noastre, când pianistii urmaresc predilect performantele acrobatice ale tehnicii pentru ca asa i-au învatat imperativele concursurilor internationale, regulile box-office-ului, civilizatia nu de putine ori distructiva a imaginii, nevoia de rating. Ultima referire la genul cameral, pe care Valentin Gheorghiu l-a cultivat cu atâta pasiune, se bazeaza pe trei repere istorice: prima interpretare publica în tara noastra a Sonatei a III-a „în caracter popular românesc” de George Enescu la editia de început a Concursului si Festivalului din 1958 dedicat celui mai important compozitor român, atunci împreuna cu fratele sau, violonistul Stefan Gheorghiu, Sonatele pentru vioara si pian de Beethoven imprimate la „Electrecord” împreuna cu Silvia Marcovici, Cvintetul cu pian în la major de Franz Schubert interpretat împreuna cu Cvartetul de coarde „Voces”, moment artistic performant pe care l-am înregistrat pentru TVR Iasi, document ce îsi merita cu prisosinta locul în memoria dvd-ului. Ma mir ca în abundenta de articole publicate pe multe site-uri si în media sociala nu exista nici o referire la albumul discografic de patrimoniu înregistrat de Valentin Gheorghiu împreuna cu Silvia Marcovici. Tot de mirare este absenta unui volum monografic dedicat pianistului ce si-a gasit demult locul stabil în istoria artei interpretative românesti... Trecând peste aceste absente pentru care în curând timpul nu va mai gasi scuze, ramâne amintirea unui muzician de elita, ce va putea influenta profund gândirea tânarului pianist capabil sa-l înteleaga, sa-l urmeze. Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
