„Pe masura ce urci spre vârful societatii - spunea Balzac - gasesti tot atâta noroi ca la societatea de jos; numai ca acolo pe pisc, noroiul este zvântat si poleit.” În vremurile noastre noroiul din vârf nu mai e zvântat, nici poleit cu aur. Acolo pâna si aurul a fost transformat în mocirla. * În Pateric se spune ca la Avva Pimen s-a dus un frate si a zis: „Ce sa fac, parinte, ca-mi vin tot felul de gânduri rele în minte”. Si Avva Pimen a raspuns: „Opreste vântul! Întinde bratele si pieptul si opreste vântul!”. Si fratele a zis: „Nu pot sa opresc vântul!”. Iar Avva Pimen a continuat: „Asa cum nu poti opri vântul, asa nu poti opri nici gândurile rele ce-ti framânta cugetul! Dar altceva poti sa faci, si anume, cu un gând bun sa înlaturi gândul cel rau!” În timp ce vorbeau în desert se stârni o furtuna, iscata ca din senin. „Ce sa facem? întreba fratele. Unde sa ne asundem?” „Nu ne putem ascunde nicaieri în fata urgiei Dumnului. Sa ne lasam dar în genunchi si sa imploram cerul sa nu se mânie pe noi...” Si spunând aceasta, Avva Pimen îsi ridica bratele spre cer. Iar urgia se potoli la fel de brusc cum se pornise. Ramasera în aer doar firele de nisip cuprinse de vârtej, ca un semn al mâniei Domnului. * Daca mi-ar aparea deodata în fata ochilor tot pamântul pe care l-am sapat, spunea deseori tata stând în cerdacul casei noastre de la Doi Peri si privindu-si bataturile din palma, m-as speria de moarte. Caci cât pamânt am întors pe dos, mi s-ar ivi în fata un munte poate la fel de înalt ca Vârful Omul din Muntii Bucegi. Si dupa un timp de gândire, având oaresicare îndoielii, tata adauga: Ei, poate nu chiar cât Vârful Omul, ci cât Muntele Gaina din Tara Motilor, acolo unde se aduna în cea mai apropiata duminica de ziua Sfântului Ilie fetele de maritat, aducând cu ele lazile de zestre. Mi-ar fi placut ca pe pamântul pe care l-am sapat de-a lungul anilor sa aiba loc nunti si botezuri. Si apoi, ma mai gândesc si la nunta mea, care nu are nici o legatura cu muntele asta, mai bine zis, ma gândesc la lada de zestre a mamei tale, plina de tot felul de fuste, de rochii, de ghete si de panglici colorate, printre care vad acum rasarind si niste matanii... Doar la nunti si botezuri, la înmormântari nu te gândesti, tata? îl întrebam. Daca m-as fi gândit si la înmormântari, ti-as fi spus ca mi-a aparut în fata ochilor nu Muntele Gaina, ci Sfântul Munte Athos, acolo unde stau si se roaga în chiliile sapate în stânca lor o multime de calugari de toate natiile. Poate s-ar ruga vreunul si pentru mine. Sunt însa pacatos si nu îndraznesc sa fac o astfel de comparatie. Si, la drept vorbind, între viata si moarte, voi alege întotdeauna viata, cu toate bucuriile si tristetile ei. Ma gândesc nu numai la Muntele Athos, ci la Lavra Pecerska, unde se afla nenumarate edificii, catedrale marete si biserici sculptate în stânca pline de moaste de sfinti, chilii si clopotnite, dar si ateliere de pictura si de croitorii pentru vesminte îngeresti. Mi se arata în fata ochilor aceste minunatii, iar eu ma uit la ele cu sufletul cuprins de teama ca am pacatuit gândindu-ma cumva ca toate aceste frumuseti împodobesc pamântul pe care l-am sapat, si ma rog la Dumnezeu sa ma ierte. Si spunând acestea, tata îsi facea cruce, oftând adânc. Dar, desi am sapat atâta pamânt, continua el dupa un timp, privind stejarul secular aflat în mijlocul gradinii noastre, cam fost întotdeauna atras de apa. De aceea am facut diguri pentru tot felul de iazuri si helesteie. În spatele lor s-a adunat apa. Apa cât cuprinzi cu ochii. În adâncurile helesteielor sapate de mine se ascundeau pestii si broastele, iar deasupra pluteau ratele, si gâstele, si lisitele, si cocostârcii si alte pasari salbatice. Uneori, seara, mi s-a parut ca le aud rugându-se Domnului pentru mine si pentru tot neamul meu. Alteori îl întâlneam pe tata la rasaritul soarelui stând cufundat în gânduri pe malul micutului helesteu aflat peste drum de curtea noastra, cu picioarele scufundate în apa. Îi vedeam crestetul plesuv si barba printre trestiile si papura rasarita la marginea iezuletului oglindindu-se în apa. Privindu-si cu atentie chipul cufundat în adâncuri, ondulându-se deasupra norilor, tata arunca mici firimituri de pâine pe luciul apei. O multime de pestisori mici cât unghiile, înotau printre degetele rasfirate ale picioarelor sale. Alti pestisori pareau ca-i ciugulesc pleoapele si fruntea. Se ivea câteodata, facând miscari ondulatorii, si câte o lipitoare cu trupul lucios, la fel de colorat ca o salamandra. Privind-o cum îsi lipeste ventuza de gamba piciorului sau, tata spunea: Uite asa s-a stins din viata, slavit fie-i numele în veci, preacuviosul Ambrozie. S-a stins la 96 de ani, scufundându-si picioarele în apa helesteului, într-o dimineata de vara când soarele se ridicase de-o sulita pe cer. Venise când abia se crapa de ziua si-si cufundase picioarele în apa, iar lipitorile au supt aproape tot sângele din trupul sau fragil. Nici nu a simtit când si-a dat duhul. L-au gasit spre amiaza. Mustele si albinele, dar si libelulele, si fluturii roiau în jurul lui. Ce moarte frumoasa. Demna de un sfânt. * Strabunicul meu Foma, tatal bunicii mele Tatiana, cel care, dupa cum spunea lumea, a gasit o olicica plina cu galbeni si si-a cumparat peste noapte o mosie de 50 de hectare, era atât de împatimit de vânatoare, încât înhama caii la sanie si pe cel cumplit ger, si nu se întorcea acasa decât atunci când sania era aproape plina de iepuri împuscati dintr-o singura împuscatura. Iar când se întorcea în sat chiuia si tragea focuri de arma în aer si petrecea la cârciuma cu barbatii din sat, împartindu-si cu ei frateste prada. Din pricina vânatorii si-a pierdut într-o astfel de escapada piciorul care i-a înghetat în cizma si a trebuit sa fie amputat. Dar nu s-a lasat biruit, ci si-a continuat escapadele, înfruntând viscolele ce ravaseau pe vremuri satele din nordul Bucovinei. Dupa o astfel de escapada s-a întors într-o dimineata când abia se crapa de ziua aproape înghetat, dar cu sania aproape plina de vânat. A vrut sa se încalzeasca si s-a urcat pe cuptor, unde din pricina trecerii bruste de la frig la cald a atipit de cum a închis ochii. Si a atipit pentru totdeauna, visând ca i-a crescut piciorul amputat la loc. A murit cu zâmbetul pe buze. Din pricina lui familia mea a avut de patimit în anii comunismului. Am fost considerati culaci si aproape alungati din sat. * „Pe masura ce urci spre vârful societatii - spunea Balzac - gasesti tot atâta noroi ca la societatea de jos; numai ca acolo pe pisc, noroiul este zvântat si poleit.” În vremurile noastre noroiul din vârf nu mai e zvântat, nici poleit cu aur. Acolo pâna si aurul a fost transformat în mocirla. Iar liderii în travesti ce se tavalesc târându-se prin el cu miscari lascive ne amintesc de Shakira si de videoclipurile sale. * Mi-am întrebat stramosii, tulburându-le somnul de veci, de ce au fost atât de iertatori fata de cei care i-au prigonit de-a lungul veacurilor, determinându-i sa ia calea pribegiei, si mi-au raspuns cu glasul stins, napadit de ceata: Ne-am rugat pentru ca nu am vrut sa luam raul cu noi, nici sa-l lasam sa bântuie prin tara. Daca am avut de suferit, am suferit cu voia Domnului pentru pacatele noastre vechi si noi. Dar ne-am ferit sa ne blestemam tara si pe tarii care ne-au schingiuit, determinându-ne sa gasim adapost pe alte meleaguri. Poate ca vina a fost a noastra. De aceea, nu vrem ca din pricina nedreptatii de care am avut parte sa sufere cei care ne-au prigonit. Ne-am rugat pentru ei, dupa cum ne-am rugat si pentru cei care ne-au adapostit. Adica, am întrebat, v-ati rugat pentru împaratii Austriei, pentru panii polonezi, pentru nemti, pentru letoni si pentru sultanii turci? Ne-am rugat, sigur ca ne-am rugat si ne rugam si acum, chiar daca trupurile celor care ne-au ocrotit s-au prefacut demult în oale si ulcele, sufletele lor însa mai bântuie pe vechile meleaguri, cautând alinare... Dar bine, bine, le-am zis, v-ati rugat la Dumnezeul vostru pentru sultani, dar sultanii sunt pagâni... Chiar daca sunt pagâni, ei cred în Dumnezeul lor, si Dumnezeul lor ne-a ocrotit... V-ati rugat la Dumnezeul lor? Ne-am rugat si la Dumnezeul lor, dar si la Dumnezeul nostru sa le ierte pacatele si sa le faca inima mai blânda... Si Dumnezeul lor v-a ascultat? Ne-a ascultat... Dar, spuneti-mi, daca v-ati rugat pentru tari si pentru sultani, v-ati rugat si pentru Lenin? Lenin era Anticristul... A prigonit cumplit credinta. Nu aveam cum sa ne rugam pentru el... Dar pentru Iosif Vissarionovici Stalin v-ati rugat? Iosif Vissarionovici a fost însasi Satana. Daca nu ne-am rugat pentru Lenin, cum am fi putut sa ne rugam pentru Stalin? Dar ati spus ca si Petru cel Mare si patriarhul Nikon, cel care a trimis anatema a asupra voastra, erau tot Anticristi... Poate ca erau, dar noi ne-am rugat. Si ne rugam si acum... Ati spus ca va rugati pentru Nikon... Dar pentru Avvakum va rugati? Ne rugam, cum sa nu ne rugam. L-au schingiuit ca pe Hristos si l-au ars pe rug... Dumnezeu sa-i ierte... Ne rugam pentru el, dar si el se roaga pentru noi. Nichita Danilov este scriitor si publicist
