Nimic mai firesc cu ocazia Zilei Nationale decât o discutie despre ce înseamna „sa fii român”. Evreu român. La începutul anilor 70, doctorul Askenasy o ducea bine în România. Era seful sectiei de neurologie la Spitalul 2 CFR, se dezvoltase profesional gratie inteligentei, studiului si a bogatei cazuistici din spital (cu mult mai mare si diversa decât în lumea occidentala), îsi facuse, din economii, o casa în Cotroceni si agrementa relativa si superficiala prosperitate a timpului cu mult râvnite „pachete” din strainatate, trimise de parintii emigrati, care, în ciuda „vamuirii” nerusinate, dadeau un plus de savoare vietii fade din comunism. Te si întrebi: de ce oare a mai vrut sa emigreze, caci o duce cu mult mai bine decât majoritatea românilor de atunci? Si aici cliseul cu „evreii care ne-au adus comunismul si, traindu-l pe pielea lor, nu l-au mai suportat si au sters-o rapid în Israel (iesire imposibila pentru etnicii români!)” se dovedeste fals. Evreitatea eroului nostru a devenit, într-o tara în care regimul dictatorial descoperise, înca din 1964, „comunismul national”, de tip chinez, ca o posibila distantare fata de politica „internationalista” a Moscovei, un handicap nu numai antropologic, ci chiar profesional. Pentru ca avea parinti care „tradasera” valorile comunismului national, marele neurolog a fost în mod constant supravegheat si banuit ca este spion. La trei decenii de la emigrare, când si-a consultat sutele de pagini din D.U.I. la CNSAS a gasit acolo, pe lânga turnatoriile la care se astepta, toata corespondenta sa de ani de zile cu marile centre medicale occidentale, cu studiile, analizele, propunerile de lucrari pentru congrese, blocate de Securitate, niciodata trimise, pentru ca, în viziunea semidoctilor batausi ai politiei politice, encefalogramele pareau „mesaje codate” prin care spionul trimitea în Occident secretul „reusitei românesti în universalitate”! Dar Jean-Jacques Askenasy habar n-avea de asta, mirându-se, umilit, de ce nimeni de peste hotare nu îi ia în seama realizarile stiintifice. De fapt, hotarârea de a pleca s-a datorat mai mult mamei care, topita de dor, îl implora sa vina lânga ea. Odata depusa cererea, s-a declansat iar infernul din care a putut scapa doar dupa ce Golda Meir l-a pus (în urma grevei foamei facuta de tatal sau pe treptele parlamentului israelian) pe lista înaintata lui Ceausescu prin care erau rascumparati (cu 250.000 de dolari bucata!) cetateni evrei români care doreau sa emigreze. Nu mai insist pe romanul în sine al mizeriilor, extorcarilor, santajelor si escrocheriilor pe care a trebuit sa le îndure din partea ofiterului de caz, tov. Tudor Gudina (alias „colonelul Serbanoiu”!), un pion în lantul jafului organizat de Securitate în dauna celor ce emigrau, pentru ca este în pregatire traducerea româneasca a cartii scrisa pe aceasta tema de chiar cel în cauza: Dosarul 148074. La fel ca si în alte întâmplari din viata doctorului Askenasy redate în acest dialog1 pe care îl analizam aici, naratiunea îsi depaseste conditia devenind ceea ce Sorin Antohi conceptualizeaza în termenul de Talking History. Aflam, iata, dupa aproape o jumatate de secol, cum îsi faceau averile Pacepa & comp. (mergând, desigur, pâna la vârful nomenclaturii de partid). Pe care le-au revendicat obraznic dupa caderea comunismului în baza dreptului de proprietate garantat de constitutie (inutil sa mai amintesc de aventurile casei din zona Operei, evaluata în 1972 la 190.000 de lei, luata cu japca de Serbanoiu, transformata în casa conspirativa si apoi în locuinta de serviciu pentru generalii Doicaru si Caraman si apoi, în „capitalismul de cumetrie”, cumparata dezinvolt, cu 2000 de dolari, de ultimul chirias: generalul SIE Nicolae Irinoiu alias „Ivanescu”, pe care corupta justitie româneasca l-a considerat, în 2018, cum altfel?, drept „cumparator de buna credinta” refuzând sa-l puna în drepturi pe adevaratul proprietar spoliat de statul român). Abandonând tot ce însemna 42 de ani de identitate româneasca, evreul Askenasy reuseste sa plece in extremis din patria comunista si, la coborârea din avion la Lod, se face ca se împiedica pentru a saruta colbul „tarii sale”, Eretz Israel, locul unde spera ca va fi printre ai sai si nu se va mai simti în veci minoritar. Deocamdata, în noua sa viata nu îl astepta nimic. Cu exceptia unui Mercedes nou-nout oferit de întreprinzatorul sau tata, bucuros sa dea alta întrebuintare banilor economisiti pentru „cumpararea” fiului (caci tov. „colonel Serbanoiu” se multumise doar cu 10.000 de dolari). Ajunsi aici ar fi trebuit sa încheiem povestea cu un happy end previzibil si fad. Dar, dupa cum stim, Dumnezeu îi pune la încercare mereu pe cei buni si drepti, chiar daca sunt agnostici. Marturisesc ca pâna azi nu m-am gândit niciodata ce limba vorbesc evreii. Nascut în Moldova, regiune unde în special în secolul al XIX-lea se refugiau în masa evreii persecutati din Rusia, aveam cumva în minte ca acestia vorbesc idis si ca asta ar trebui sa fie limba lor. De fapt, dupa cum a descoperit rapid si de-acum maturul Jean, care nu stia nici idis, nici dialectul ladino al parintilor sai sefarzi, în Israel se vorbeste o ebraica talmudica, milenara (limba sacra a Torei, studiata si interpretata în scolile religioase) adaptata literar si lingvistic în urma cu un secol de Eliezer Ben-Yehuda si Bialik - poetul national, limba care astazi se numeste ivrit. Limba pe care acesta nu o stia (de altfel, nu stia nimic în afara de româna si franceza, caci nu fusese lasat sa calatoreasca) si, ca emigrant, a trebui sa o învete încartiruit într-un ulpan (centru de pregatire aflat în subordinea Ministerului pentru Absorbtia Imigrantilor, unde noii veniti din toate colturile lumii erau obligati sa locuiasca si sa vorbeasca doar limba cea noua, ebraica moderna). De la sef de sectie si specialist în neurologie a trebuit, înca o data, sa o ia de la zero pentru a ajunge iar la formularea inevitabila, simetrica, sub semnul lui „dar”: „medic bun, dar român”. Caci si parcursul profesional pâna la recunoasterea excelentei sale în neurologie a trebuit sa treaca pe la New York si Paris pentru a fi, finalmente, acceptat în Israel la nivelul pe care îl merita. Totusi, spuneam de la bun început ca aceasta lunga confesiune în doi, dincolo de intrigi si rasturnari de situatii, e, la urma urmelor, o poveste despre identitate si despre cum se reflecta aceasta în oglinda Alteritatii, si, la finalul lecturii, nu poti sa nu te întrebi: în fond „cât de evreu si cât de român” e personajul central? Caci, dincolo de datele genetice inevitabile si de atât de emotionanta dragoste filiala (evocarea figurii materne este marcata indelebil de duiosie - „maicuta mea”), evreitatea doctorului Askenazy pare dominata mai curând de loialitate si pragmatism decât de vibratie etno-nationalista. Desi cu o problema congenitala la rinichi care îl facea inapt militar, insista sa-si faca datoria fata de tara si merge la razboi. Apoi e interesanta preluarea discursului oficial despre motivarea conflictelor militare, despre iminenta atacului nuclear iranian, despre conspiratia tarilor vecine sau despre legitimitatea proiectului sionist, lucru surprinzator pentru un om cu o minte lucida, scormonitoare, critica ce are la îndemâna exercitiul analizei comparate. În fine, te-ai fi asteptat ca dincolo de considerentele umaniste ale medicului sa apara si nuante ale intelectualului în atât de spinosul conflict intern între evrei si arabi, conflict fata de care rafinatul cosmopolit pare a avea o surprinzatoare rigiditate. Surprinzatoare, poate, pentru un observator extern, admit, desi nuantele pe acesta tema nu lipsesc în acest dialog, dar ele vin oblic si politicos mai curând din partea lui Sorin Antohi. Pe scurt, este o experienta de lectura fabuloasa în care, dincolo de aventuri si biografeme, e vorba de un spectaculos exemplu de identitate fluida, de amalgam complex de traditii, limbi si experiente identitare care ne provoaca la reflectie. Jean-Jaques Askenasy n-a uitat nicio clipa ca e român, unul care cunoaste mai bine doinele de aici decât Talmudul sau folclorul israelian. E însa un evreu român, un cetatean al Israelului, unul care nu va putea fi niciodata un adevarat indigen sabri (cum sunt copiii nascuti acolo), ci va ramâne, pururi, în purgatoriul Babilonului local, unul din cele 62 de neamuri care traiesc acolo legate doar de liantul solidaritatii fata de agresiunea externa posibila. El îi cearta pe intelectualii evrei din Occident care, departe de realitatea zilnica a Israelului, vorbesc demagogic despre „problema palestiniana” fara a trai, din fericire pentru ei, drama obisnuita pentru multe familii israeliene de azi a înmormântarii copilului luat în armata si ucis în conflict. Un om, un evreu vândut si umilit de România, dar care nu poate uita ca e oltean-român si de aceea, si-a transformat casa într-o oaza româneasca, aducându-si patria în tara. Acasa. Ca o oglinda zilnica! 1 Oameni si patrii. Istoriile si geografiile identitatii, Sorin Antohi în dialog cu Jean-Jacques Askenasy, Iasi:Polirom, 2021, 278 p. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
