Autorul argumenteaza ideea ca limba pe care o vorbesc membrii sai reprezinta nucleul configurarii identitatii unei comunitati umane. Convenim asadar ca limba româna este acea entitate spirituala pe care toti românii o avem în comun si care marcheaza identitatea noastra colectiva! Se pun însa imediat o serie de întrebari: Ce este o limba? Si apoi, daca vorbim de limba româna, este legitim sa ne întrebam în continuare: Ce este, de fapt, limba româna? Si apoi: Care limba româna? Limba aulica a intelectualilor rafinati sau jargonul rudimentar al multora din politicienii de astazi? Limba româna a marilor scriitori sau idiomul umil si simplificat pe care îl întrebuintam în dialogul cu precupetele din piata? În realitatea faptelor, fiecare dintre noi vorbim în mod potential mai multe „limbi românestiˮ, sau, ca sa ne exprimam mai precis, detinem competenta mai multor varietati ale limbii pe care o numim generic „limba românaˮ. Pe de alta parte, limba nu este un instrument ca oricare, asa cum învatam la scoala si o repetam mecanic: „Limba este un instrument care se prezinta ca un sistem de semne, cu ajutorul carora comunicam între noi.” Ceva adevar se afla si în aceasta formula empirica si curenta. Altfel spus, limba este un fel de instrument, un organon, cum spuneau filosofii greci, dar ea este în acelasi timp infinit mai mult decât asa ceva. Limba este, în realitate, mediul în care se scalda constiinta fiecarui individ, este modul sau de a se situa în existenta si în raport cu ceilalti. Nu este acum momentul sa intram în detalii de filosofie a limbajului, dar, sintetizând, voi evoca un celebru principiu heideggerian: „limba este casa fiinteiˮ (das Haus des Seins). Noi locuim în limba, ea ne cuprinde pe noi toti, tot timpul, asemenea unui mediu amniotic. Limba nu poate fi definita ca o unealta oarecare, pe care o punem de‑o parte, inerta, dupa ce ne‑am folosit de ea, cum ar fi o sapa, o lance sau un automobil. Aceasta idee atât de limpede si simpla i‑a trecut prin minte si lui Mihai Eminescu, când scria pe o pagina din manuscrisele sale ca, parafrazez, nu noi suntem stapânii limbii, ci limba este stapâna noastra. Ma ocup de ceva vreme cu textele despre limbaj ale ilustrului gânditor Hans‑Georg Gadamer (1900‑2002), cu gândul de a alcatui o culegere, în româneste, din lucrarile sale de filosofie a limbajului. Acest mare filosof spune nu doar ca limba este cea care ne stapâneste pe noi, dar îsi are si favoritii ei! Asemenea unei zeite supraterestre, daca vrea ea sa favorizeze pe unii dintre noi, ne permite sa fim poeti, ne permite sa avem straluciri de expresie si viziuni unice, dar numai daca vrea ea! Noi nu putem sili limba sa se supuna vointelor noastre! Exprimându‑ne analogic si metaforic, asa stau lucrurile în esenta lor eterna. Vazuta însa din perspectiva istorica, limba este si ea, ca si noi însine, o fiinta „trecatoare si coruptibilaˮ (Sf. Augustin), deoarece este creatia unei comunitati istorice date si este supusa schimbarii permanente. De asemenea, la fel cum fiecarei limbi i se poate delimita un început în istorie, tot asa ne putem imagina si disparitia sa! De altfel, o limba nu dispare total, ci se transforma în alta limba. Când spunem ca o limba este „moarta“, ne gândim ca nu mai exista niciun vorbitor al acelei limbi. În realitate, marile limbi de cultura, cum au fost egipteana, caldeeana, ebraica, greaca sau latina, continua sa existe prin textele care au fost produse odinioara. De aceea, putem spera ca si limba româna, desi nu este limba unei culturi cu vocatie universala, va supravietui prin operele scrise ale scriitorilor, gânditorilor si oamenilor de cultura care au contribuit la slefuirea si rafinarea ei în timp. Ceea ce vreau sa spun prin aceste digresiuni este ca identitatea nu este numai o chestiune individuala si functionala, ci si una istorica si trans‑individuala. Credeti oare ca identitatea mea de astazi este aceeasi cu identitatea anonimului meu stramos, pastorul valah de acum sapte‑opt sute de ani, care vorbea deja o limba, în care, probabil, ne-am fi înteles foarte bine si ne‑am fi recunoscut ca membri ai aceleiasi ginti? Adresându‑mi‑se mie, el nu ar fi trebuit sa faca un efort special, vorbind în unicul mod pe care îl stia. Eu, în schimb, ar trebui sa fac efortul sa renunt la neologisme, sa renunt la tot ceea ce am câstigat prin educatie si prin scoala, dupa secole de evolutie culturala. Dincolo de acest nucleu identitar care este limba româna credeti ca identitatea noastra ar mai avea multe în comun? Sunt convins ca, la fel cum eu nu as fi înteles prea multe din misteriosul tezaur al stiintei lui pastoresti, la fel nici el nu ar fi avut habar de limba lui Cicero si a lui Vergilius, ca si de existenta protoparintelui nostru comun, Badica Troian. Ma mai întreb: Ce identitate etnica avea Vasile Lupu, voievod al Moldovei, ctitorul Trei Ierarhilor, care era albanez la origine? Sau ce identitate etnica sau nationala avea Sfântul Antim Ivireanul, georgian din îndepartatul Caucaz, cel care a turnat în limba româna nemuritoarele ectenii ale Sfintei Liturghii?! Preacucernici parinti, doamnelor si domnilor, putini dintre noi stiu ca ceea ce ascultam noi participând la Sfânta Liturghie, zilnic, sau macar duminica, în biserica, a iesit de sub pana lui Antim Ivireanul. Probabil ca pe vremea lui nu i‑a trecut nimanui prin cap sa îl întrebe: „Esti român?”, sau „Ai dreptul tu, un strain, sa slujesti pe româneste Sfintele Taine?ˮ Revin la întrebarea centrala. Convenim cu totii ca limba este elementul nostru comun, este miraculoasa creatie colectiva care ne leaga si ne tine laolalta, configurându‑ne identitatea. Dar care limba? Îi spunem generic limba româna si, pentru a afla ce este aceasta limba, apelam la un tratat de romanistica unde citim: „Limba româna este o limba romanica, cea mai importanta reprezentanta a romanitatii orientale, formata în fostele provincii romane Moesia, Illyria, Dardania, Panonia si Dacia si vorbita azi de aproximativ 25.000.000 de persoane în actualele state România, Moldova, Bulgaria, Grecia, Serbia, Ungaria si Ucraina, precum si într‑o numeroasa diaspora, a suferit urmatoarele influente etc., etc.”. Daca reflectam însa mai atent, vom constata ca limba româna la care ne gândim în prima instanta este limba româna literara, pe care o învatam în scoala, pe care o cultivam si o socotim forma cea mai corecta si mai expresiva a limbii comune. (Va urma) *Textul de fata reprezinta prelucrarea unei interventii pe care autorul a avut‑o în dezbaterea cu tema „Exista o identitate româneasca?”, din cadrul Simpozionului „Dumitru Staniloae” organizat de Mitropolia Moldovei si Bucovinei la 9 mai 2018. O parte din marcile oralitatii au fost pastrate. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
