Nu stiu cum stau lucrurile în Guvernul României, dar cred ca în ultima vreme se leaga prietenii ciudate acolo. Ministrul Educatiei a legat, se pare, o camaraderie strânsa cu ministrul Armatei si cu capeteniile trupelor de interventie rapida. Prin urmare, militaria a devenit liantul vietii comunitare „de la vârful Statului”. Consecinta este ca în învatamânt s-a declarat mobilizare generala. Pe data de 8 martie a aparut un ordin care spune ca, din momentul rostirii, învatamântul online nu mai este bun. Mai exact, este specificat în adresa Ministerului, de pe 08.03.2022, ora 24:00. Nefacând, prin mila Domnului, armata, am crezut ca toate detaliile foarte precise notate acolo fac parte doar din stilistica birocratica. Prieteni mai vechi, care si-au otelit spiritul în trecut ca ostasi în termen, m-au asigurat însa ca nu e de glumit. Ordinele se executa. În caz contrar, faci multe flotari si cureti cartofi o vesnicie. În concluzie, de câteva zile universitatile au intrat în fierbinteala. Avem la dispozitie doua saptamâni (sau trei, cel mult, ca altminteri vine vacanta) sa chemam studentii de pe la casele lor, sa refacem orarele (cu sali considerabil mai putine decât în trecut, când apelam la bunavointa liceelor din urbe), sa facem cazari si sa achizitionam creta. Dupa aceste doua saptamâni, intram în normalitatea mult asteptata. De ce, totusi, nu se bucura nimeni? As spune: tocmai pentru ca normalitatea asteptata de peste doua saptamâni are în deschidere o anormalitate neasteptata, care presupune un balet logistic si o smuceala fara precedent. Totul trebuie facut foarte repede, cu resurse putine, luând decizii dure. Fara tihna si fara consens. Sunt, evident, doua tabere, cu argumente solide fiecare. Pe de o parte, studentii, cu toata tineretea lor, au socoteli care nu pot fi încheiate brusc: slujbe de parasit, chirii de cautat, bagaje de facut, parinti de îmbratisat. Nu pot fi facute toate dintr-o data. Pe de alta parte, viata de student, fie si în pandemie, presupune totusi sa pui studentia pe primul plan. Si sa fii disponibil întru totul pentru învatatura. În cazul profesorilor, iarasi, taberele sunt clar delimitate. Prima tabara argumenteaza ca scoala e scoala, ne-am batut destul timp joc de carte. Am zis toti ca online-ul nu merge, asa ca: înapoi în banci. A doua tabara este de acord cu asta, dar obiecteaza la faptul ca învatamântul trebuie sa fie predictibil, senin, domol. Pandemia, e drept, a fost un pericol iminent care ne-a facut sa ne adaptam. Sanatatea nu mai este un pericol, asa ca ne putem lua un ragaz. Nu pot sa nu remarc, totusi, efectul secundar al acestor dezbateri: spre deosebire de felul de a fi taios si abrupt al ordinelor si adreselor oficiale, dezbaterea din universitati este plina de umor, reflexiva si deliberativa. În infinitele sedinte din aceste zile s-au faurit formulari, s-au discutat principii, au fost invocate valori, colegii cu experienta juridica si administrativa încercând din rasputeri sa tina argumentele pe linia de plutire. Am reusit dupa câteva ore sa ajungem la un consens. Important este ca legatura dintre profesori si studenti sa nu se rupa de tot si, cu timpul, sa devina din ce în ce mai relevanta, pentru ambele ei capete. În al doilea rând, filosofic vorbind, m-am bucurat sa vad ca solutiile (militaros denumite) „generale” nu functioneaza. Asa a fost ordinul ministrului, sec, scurt si neinterpretabil ca un „culcat, soldat!”. Dar solutia nu e „generala”, ci e „locala”, tine de mult hulita, grav balcanica si incert morala stiinta „de a pune problema”. Când profesorii si studentii îsi pun împreuna aceeasi întrebare, solutiile apar repede. Pacat însa ca aceste momente de taifas si scarpinat în crestet vin doar ca urmare a încercarii de a intra în hora cu un sistem care nu stie sa danseze, sta teapan ca la defilare si te mai si calca pe picior când se înteteste ritmul. Ioan Alexandru Tofan este profesor doctor în cadrul Facultatii de Filosofie si Stiinte Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
