Ar fi naiv sa ne asteptam la reforme radicale sau la ajustari semnificative în sectorul bugetar. Presiunea grupurile de interese influente si lipsa de apetit a publicului fata de orice masuri care sa-i afecteze veniturile, indiferent de argumentele aduse, fac acest lucru extrem de improbabil. Confruntat cu un deficit de peste 37 miliarde lei pe primele 6 luni din acest an, dupa ce România a înregistrat al treilea cel mai mare deficit bugetar între tarile europene, de 5,9- din PIB (datele se refera la o perioada de 12 luni, de la finalul primului trimestru din 2022 pâna la cel din 2023), guvernul este angrenat într-un adevarat balet politic. Pe de o parte, PNL si PSD evalueaza fiecare impact electoral al unor potentiale noi reglementari fiscale, pe de alta se loveste de rezistenta unor influente structuri sindicale si grupuri de interese. Scurse pe surse (voit sau nu) diferitele propuneri stârnesc, previzibil, proteste vehemente din zona fiecarei categorii vizate. Dupa cum bine stim si de prin alte parti, am vazut ce s-a întâmplat recent în Franta, mai toata lumea saluta în teorie reformele cu conditia ca acestea sa nu ajunga pe terenul propriu. Ultimul protest, cel de la Finante, un minister cu 24 de mii de angajati, este ilustrativ pentru întregul sector bugetar. Oamenii nu vor nici disponibilizari si nici taierea sporurilor. Nici macar taierea celor 200 de mii de posturi vacante pentru ca asta ar implica automat disparitia unor posturi de conducere, precum sefii de birouri. În unele cazuri au dreptate, cu siguranta sunt sectoare care au probleme serioase de personal, însa sectorul bugetar este supradimensionat în ansamblu, mai ales în conditiile în care în teorie (dar nu neaparat si în practica) digitalizarea ar fi trebuit sa permita cresteri semnificative de eficienta. România are în prezent în jur de 1,28 milioane de angajati în sectorul bugetar, dintre care doua treimi sunt în administratia publica centrala (820 de mii) si cea locala (462 de mii). În ansamblu angajatii din sectorul public reprezinta 22,3- din totalul acestora din întreaga tara. Nu suntem în fruntea clasamentului european din acest punct de vedere (în Suedia, de pilda, procentul este de 29-, în timp ce Estonia si Croatia sunt, cu 23-, practic în aceeasi categorie), însa trebuie totusi sa precizam ca tari ca Germania (cu 11-) sau Olanda (cu 12-), cu economii performante, deci cu o capacitate semnificativ mai mare de alimentare a bugetului, stau mult mai bine. În Statele Unite ponderea este de 17,5-. Problema este în alta parte. Mai ales prin demersurile PSD am asistat în ultimul deceniu la un adevarat festival de cresteri salariale în multe zone ale sectorului bugetar, din considerente evident electorale. Cresteri semnificative au fost la cheltuielile de asistenta sociala, care au ajuns la aproape 100 miliarde de lei (o crestere de 11- fata de 2022) si la cheltuielile de personal, care au depasit 63 miliarde de lei (o crestere de 8- fata de 2022). În acelasi timp, de-a lungul anilor au aparut o multime de sporuri. Unele au o anumita logica, de exemplu voucherele de vacanta au si rolul de a sprijini turismul autohton. Altele par însa ridicole, precum sporul de conditii vatamatoare pentru personalul din birouri. E adevarat, nici din acest punct de vedere nu suntem o exceptie. Sindicate puternice au impus adesea si în Occident tot felul de sporuri care au fost mentinute adesea de o maniera hilara chiar când nu mai era nici un fel de justificare pentru ele. De pilda în Franta, în administratia Cailor Ferate înca exista cu câtiva ani în urma un spor special introdus în perioada în care locomotivele mergeau cu carbuni, desi nu mai existau de mult astfel de locomotive. Tot acolo, se inventase pentru cei din birouri un „spor pentru lipsa de sporuri”. De altfel si la Bruxelles, zecile de mii de functionari, oricum bine platiti, se bucura de o multime de alte beneficii suplimentare. Daca e sa revenim la România s-a ajuns în situatia nefireasca ca salariile medii pentru sectorul public sa fie cu aproape 30- mai mari decât cele din mediul privat. Exista evident un serios impact financiar. Cu 37-, România se afla pe primul loc în UE în ceea ce priveste ponderea costurilor salariale din sectorul public în ansamblul bugetului. Spre comparatie, media în UE este de 24-, în Germania 16-, iar în Ungaria 20-. În afara de asta a aparut, inevitabil, un alt impact negativ, cel putin la fel de important, fuga angajatilor din zona privata catre stat, ceea ce a provocat distorsiuni majore pe piata muncii. Acum când sunt nevoiti sa gaseasca solutii pentru a se încadra în tinta de deficit, guvernantii sunt în vadita dificultate. Sigur, cel mai simplu pare a fi sa umbli la taxe si sa opresti acordarea unor facilitati precum cele din sectorul de constructii, agricultura si IT. Mugur Isarescu si alti finantisti spun ca nu poti mentine la nesfârsit aceste facilitati si în teorie au probabil dreptate. Însa în actualele conditii, de exemplu în constructii, cu numeroase proiecte de infrastructura si cu cresteri masive de costuri pentru materii prime si materiale care au dus la destule renuntari la proiecte, este oare momentul potrivit? Pe de alta parte, experienta din alte tari ne arata ca în general cresterile de taxe nu aduc bani în plus la buget. Duc la falimente, disponibilizari cu someri care ajung în grija statului sau cresterea pietei la negru sau gri. Nemaivorbind de faptul ca în viitor prevederile introduse de Green Deal risca sa devina sufocante pentru mediul de afaceri autohton. De exemplu, prin obligatiile asumate prin PNRR si daca ne uitam si la recomandarile Bancii Mondiale „pentru reducerea emisiilor”, guvernul ar trebui sa creasca pretul la benzina cu 50-, la motorina cu 62- (cu impact teribil pentru transporturi si agricultura) si la gaze naturale cu 32-. Pe termen scurt, dar cu efecte negative majore pe termen lung, e mai simplu sa te îndrepti catre sectorul privat decât catre cel public, desi, logic, în aceasta ultima directie ar trebui actionat cu prioritate. Cum spunea cineva, „firmele nu ies în strada”. În principiu e de la sine înteles ca ar trebui o reforma ampla a sistemului bugetar. La fel cum, discutam asta aproape non-stop, ar trebui revizuit din temelii sistemul de pensii speciale sau ar trebui sa încasam mai mult de la multinationale. În ultimul caz, mai toate marile corporatii de retail (Carrefour, Metro, Auchan, Selgros, Flanco, Altex etc.), a caror cifra cumulata de afaceri depaseste 5 miliarde de euro, au profituri impozabile mai mici de 3- (profitul maxim pentru microîntreprinderi!). Dar dincolo de asta ce este de reprosat guvernarilor succesive este ca nu au avut nici un fel de strategii coerente de sprijin pentru mediul de afaceri. Alte tari, precum Austria sau Germania, prin camere de comert si prin alte pârghii, fac asta, desi companiile de acolo sunt sensibil mai puternice si mai bine finantate ca la noi. Numai ca acest discurs functioneaza bine doar în opozitie sau în studiourile de televiziune. Când trebuie sa fie luate efectiv astfel de decizii lucrurile devin extrem de dificile. Explicatia simpla, cea mai populara, este ca „nu se vrea”, ca partidele îsi protejeaza clientela politica. Este doar în parte adevarat. În realitate, lucrurile sunt mai complicate. De aceea, reforme precum cea administrativa, cea a aparatului bugetar sau a pensiilor speciale, ca sa luam doar câteva exemple, se lovesc de dificultati aproape insurmontabile. Mai ales într-o democratie. Iar vina este împartita, nu poate fi pusa exclusiv pe seama clasei politice. Cu 200 de ani în urma, Alexander Fraser Tytler, scriitor, profesor de istorie scotian, spunea ca „o democratie nu poate exista ca forma permanenta de guvernare. Ea poate exista doar pâna când alegatorii descopera ca pot vota pentru ei însisi beneficii generoase din vistieria publica. Din acel moment, majoritatea voteaza întotdeauna pentru candidatii care promit cele mai multe beneficii din tezaurul public, rezultatul fiind ca o democratie se prabuseste întotdeauna din cauza unei politici fiscale laxe, urmata întotdeauna de o dictatura”. Si chiar daca verdictul lui Tytler privind democratia e probabil excesiv de pesimism, e greu de crezut ca promisiuni de restrângeri bugetare ar putea fi o platforma electorala de succes. În afara de asta e extrem de dificil sa introduci reforme care sa afecteze serios interesele unor grupuri relativ restrânse si influente precum magistratii, cei din serviciile secrete sau marile corporatii care au o mare capacitate de lobby, inclusiv prin intermediul tarilor lor (vezi cazul Austriei) nu doar în tara, ci si, în cazul nostru, la Bruxelles. De aceea discutam de multa vreme despre reforme, la fel ca personajele Vladimir si Estragon din piesa „Asteptându-l pe Godot” a lui Samuel Beckett, dar acestea se încapatâneaza sa nu vina. Într-o lucrare celebra din 1965, „Legea actiunilor colective”, Mancur Olson ofera explicatia. „O organizatia tipica de actiune colectiva din cadrul unei societati va avea, daca reprezinta doar un segment îngust al societatii, un stimulent redus sau chiar inexistent pentru a face sacrificii semnificative în interesul societatii; aceasta poate servi cel mai bine interesele membrilor sai încercând sa acapareze o parte cât mai mare din beneficii pentru ei.” Iar când aceste structuri poseda pârghii de putere redutabile, precum magistratii (între altele prin Curtea Suprema sau Curtea Constitutionala) sau financiare (marile corporatii prin grupurile de lobby de la Bruxelles sau Washington), ele se opun cu succes oricaror initiative care le-ar leza privilegiile. De unde si taraganarile guvernamentale si confuzia momentului. Oricum e greu de crezut ca vom asista la initiative radicale si curajoase. Doar la o serie de cârpeli în combinatie cu încercari de a obtine unele pasuiri de la Bruxelles. Însa pe termen mediu si lung suntem într-un blocaj structural. „Vrem o tara ca afara”, „vrem servicii publice de calitate”, declara recent Mugur Isarescu. „Însa daca aduni toate astea ajungi la cereri de mai mult de 40- din PIB si vrem sa le acoperim cu 27- din venituri? Treaba grea.” Iar de partea cealalta, trebuie sa plecam de premisa evidenta ca oamenii nu sunt în general deschisi la argumente, oricât de solide ar fi acestea, atunci când le sunt afectate interesele. În principiu toata lumea stie ca banii nu cresc în copaci, dar în final ajungem la logica Conului Leonida din piesa lui Caragiale care, la mirarea legitima a consoartei sale, coana Efimita, „daca n-o mai plati niminea bir, soro, de unde or sa aiba cetatenii leafa?”, a dat un raspuns memorabil care pare sa fie valabil si astazi: „Treaba statului, d-le, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui sa-ngrijeasca sa aiba oamenii lefurile la vreme...”.
