Continuându‑si pledoaria pro domo, îndragostitul simte nevoia sa îsi justifice întârzierea sustinerii tezei de doctorat, care i‑ar fi asigurat o promovare convenabila în catedra de limba româna a Universitatii din Iasi. La vârsta de 29 de ani, doctoratul, acest examen important în viata unui cercetator, era mereu amânat de tânarul învatat, preocupat sa scrie texte care i se pareau mai urgente. Sunt mentionate chiar doua lucrari în pregatire, cu titluri foarte ambitioase, una despre patria primitiva a germanilor (în nemteste!), alta despre originea românilor. Cu sinceritatea lui aproape sinucigasa, de care îsi amintesc bine cei care l‑au cunoscut, Gh. Ivanescu nu ezita sa îsi informeze „iubita” despre acuza unora ca ar fi lipsit de caracter, eticheta cu care se „pricopsise” în niste încurcaturi grave, în care intrase la un moment dat, fara voia lui. Pentru a‑l ajuta pe cititorul mai putin initiat în hatisurile junglei universitare iesene a anilor 1930‑1940, mentionez ca aceasta era iremediabil divizata în epoca între gruparea profesorilor asa‑zisi „democrati”, în frunte cu Iorgu Iordan (1888‑1986) si cea a simpatizantilor dreptei politice, inclusiv ai Garzii de Fier, tabara careia îi apartinea profesorul Dimitrie Gazdaru (1897‑1991). Profesor iubit si apreciat de studentii sai, Dimitrie Gazdaru a emigrat în America Latina, câstigându‑si un renume international ca romanist si profesor la Universitatea din Buenos Aires. Pentru detalii în acest sens, se poate consulta articolul meu Dimitrie Gazdaru catre G. Ivanescu, epistolar inedit, în „România literara”, nr. 8, 21 februarie 2020, p. 16. Autor al unor valoroase contributii de lingvistica si istorie literara, director al Bibliotecii Centrale Universitare, membru al redactiei Vietii românesti si co-fondator al Institutului de Filologie Româna „A. Philippide”, profesorul Giorge Pascu (1882‑1951) (foto) îsi crease printre contemporani numeroase adversitati, datorita spiritului sau acut polemic, fiind supus la un moment dat unei virulente campanii de defaimare publica. În 1947, Gh. Ivanescu i‑a trimis profesorului sau Pascu un exemplar din teza de doctorat Problemele capitale ale vechii române literare, primind de la acesta o serie de observatii critice. Pentru detalii în acest sens, vezi Ioan Danila/ Corina Tîrnaveanu, Stiinta si destin - Giorge Pascu, Bacau, 2015, p. 177 si urm. Afirmatia ca, între „marii lingvisti care nu erau înca doctori la vîrsta mea” s‑ar numara si Antoine Meillet (1866‑1936) corespunde adevarului, marele indoeuropenist francez devenind doctor în stiinte la vârsta de 31 de ani. De altfel, însusi marele A. Philippide (1869‑1933), întemeietorul lingvisticii iesene si profesorul iubit al tuturor, nu apucase sa îsi sustina un doctorat formal! Dorind asadar sa intre în gratiile tuturor profesorilor pe care îi pretuia, Gh. Ivanescu (desi absolut lipsit de orice partizanat politic!) a „reusit” în cele din urma sa para lipsit de caracter în ochii unora dintre ei, dupa cum marturiseste cu candoare el însusi în rândurile de mai jos! În cele din urma neîntelegerile s‑au lamurit, de vreme ce Iorgu Iordan l‑a sprijinit pe elevul sau Gh. Ivanescu sa ajunga profesor si, ulterior, sa fie primit în Academia Româna si a si scris un articol elogios la aparitia Istoriei limbii române a acestuia! Sa urmarim asadar, firul „discursului amoros” al neajutoratului lingvist pus pe fapte mari! Eu cred totusi cu tarie ca tii la mine si ca scrisoarea pe care mi‑ai trimis‑o înseamna ca vrei sa pui capat zbuciumului meu sufletesc, de care ti‑ai dat desigur bine seama. Nu stiu însa daca vrei totodata sa iei marea hotarîre, pe care ti‑am cerut de altfel deja în prima mea scrisoare s’o iei. Daca tii într‑adevar la mine, te rog sa faci si acest lucru. Nu vei putea spune ca n’am dreptul sa‑ti cer aceasta. Nu vei putea spune nici ca nu ma cunosti cum poate vrei sa‑mi dai a întelege prin scrisoarea ta. Cu toate ca n‑ai schimbat cu mine decît cîteva cuvinte, în urma celor întîmplate între noi, ma cunosti totusi atît de bine încît poti lua cele mai mari hotarîri. Daca într’adevar crezi cele ce ti‑am spus în scrisoarea pe care ai primit‑o imediat înainte de 28 Mai, stii tot ce e mai însemnat despre puterile mele sufletesti, tot ce e esential, si oricît de mult ma vei cunoaste de acum încolo, nici un fapt nu va veni sa modifice în liniile ei generale ideia pe care o ai astazi despre mine. De altfel, nici nu trebue sa te iei în aprecierea oamenilor numaidecît dupa comportarea lor în societate. Daca esti curioasa sa stii cum m‑as purta în convorbirile cu tine, am putea sa vorbim cu alta ocazie despre caracterul unui om. Iar temperamentul si caracterul mi‑l cunosti din ce s’a petrecut între noi, din scrisoarea pe care ti‑am trimis‑o împreuna cu [lectura incerta: Dugar] si din toata comportarea mea. Într‑o scrisoare îti comunicam ca oamenii care ar fi trebuit sa ma înteleaga cel mai mult m‑au considerat ca un om lipsit de caracter. A fost o mare greseala fata de mine si am astazi multumirea de a se fi recunoscut acest lucru de catra cei care au putut sa vorbeasca cu multa usurinta despre caracterul unui om. Ce puteam eu sa fac cînd domnii Pascu si Gazdaru, de care eu eram atît de legat sufleteste chiar din ziua înscrierii mele la Universitate, spuneau în toate partile ca voiu fi facut profesor universitar? A fost o neîntelegere din partea profesorului meu, alimentata probabil de „binevoitori”. Eu am crezut ca, desi eram asistentul domnului Iordan, pot sa am relatii bune si cu domnii Pascu si Gazdaru, cu care si el odata fusese prieten, si ca purtarea mea era de asa natura, încît sa nu supar nici pe unii, nici pe altii. Dar nu s‑a putut. Eu ramîn însa împacat. Constiinta mea morala, insist, nu m‑a facut niciodata sa pacatuesc cu unii fata de ceilalti. Aceste lucruri ti le voiu spune mai amanuntit altadata. Astazi sînt în cele mai bune relatii cu profesorul meu. Eu astept deci sa‑mi comunici daca accepti sa te casatoresti cu mine sau nu, si în cazul cînd accepti, sa‑mi comunici si cînd crezi ca trebue sa facem logodna si nunta. Ti‑am spus în prima scrisoare ca vom duce o viata închinata studiului. Dar daca într’adevar înca tii la mine si daca intentionezi sa te casatoresti cu mine, te voiu ruga sa nu ma lasi si dupa aceasta scrisoare în nehotarît. Vei întelege ca viata mea nu se poate irosi numai în zbucium sufletesc, care la urma urmei e inutil. Am prea multe lucruri de facut si am ramas prea în urma. Desi mari lingvisti nu erau înca doctori la vîrsta mea (ma gîndesc la Antoine Meillet si la altii), ar fi trebuit sa‑mi dau de mult doctoratul. Nu l‑am dat numai din cauza ca ma ocup cu prea multe lucruri si din cauza ca nu m‑am gîndit niciodata la titluri si mariri sociale, ci mi‑am cautat numai de stiinta si de filozofie. Ti‑am spus însa ca am cinci lucrari în manuscris si ca am început si altele. Dela Martie încoace n‑am mai putut lucra la teza de doctorat din cauza ca, dupa cum spuneam si în scrisoarea precedenta, o casatorie se întemeiaza si pe cariera si fiindca nu am clarificat aceste lucruri. În vara asta am facut cîteodata pîna în amanunte planul unei lucrari despre Hegel, al alteia care se va intitula, poate, pe nemteste (voi da‑o altuia s’o traduca) Urheimat und Verbreiten der Indogermanen, al alteia despre Originea Romînilor. De asemenea am ajuns si la concluzii noi cu privire la latina populara, si la proseminarul meu de anul acesta voiu redacta o lucrare în care sa le expun. În toate aceste lucrari voiu exprima conceptii noi si voiu aduce solutii pe care le cred definitive. Astfel, a trebuit sa mai amîn lucrul pentru sfîrsirea tezei de doctorat. Cred însa ca cel mai tîrziu pîna în Martie îmi voiu sustine doctoratul. Fiindca, dupa cum spuneam si în scrisoarea precedenta, o casatorie se întemeiaza si pe cariera si fiindca s‑ar putea sa ai temeri asupra carierei mele, îngaduie‑mi sa‑ti comunic ca dl. Iordan apreciaza în mod maxim activitatea mea lingvistica si poate si pe cea de alta natura si ca dupa cîtiva ani mi se va face o conferinta. În momentul de fata sînt titularul postului de asistent si am o gradatie, dar nu sînt definitiv din cauza ca n’am doctoratul. Termenul dela care aveam dreptul sa ma definitivez este 1 August 1941. N‑am întîrziat deci prea mult (numai cîteva luni) si imediat dupa luarea doctoratului voi sustine si examenul de definitivare. Vom continua lectura acestei lungi scrisori de dragoste în episodul viitor. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
