O surpriza placuta oferita de organizatorii editiei din 2019 a Festivalului International a fost seria de opere ramase de la compozitorul germano-britanic Georg Friedrich Händel (1685-1759), creatii ce nu se gasesc, toate, nici macar în vasta retea Youtube, discurile sunt foarte rare si scumpe, iar de prezentarea lor pe scenele românesti nici nu poate fi vorba. Memorabile au ramas noptile de septembrie de acum doi ani, în care muzica Barocului Târziu izvarâta din uimitorul corn al abundentei care era inspiratia lui Händel si-a negat cu superbie statutul de exponat istoric, linistind, fermecând ascultatorul oarecum blazat din primul sfert de secol XX. Anul acesta, dirijorul Vladimir Jurowski îsi încheie mandatul de director artistic al Festivalului optând pentru luminarea insistenta a capodoperelor veacului trecut. Este o idee potrivita vietii muzicale românesti, din care opusurile moderne lipsesc masiv pentru ca nu exista exercitiul permanent al interpretarii muzicii moderne si recente de catre orchestrele filarmonicilor (cele câteva formatii si festivaluri capteaza doar atentia unor formatii mici, a unui public restrâns), pentru ca nu se pot plati drepturile de autor cuvenite opusurilor recente si pentru ca este mai comod de acceptat dorinta publicului de a asculta creatiile clasice-romantice, uitându-se ca acelasi public accepta si apreciaza muzica de valoare chiar daca a fost compusa cu decenii în urma sau foarte recent. Un exemplu de necontestat a fost luni seara Concertul în la minor opus 77 de Dmitri Sostakovici, prezentat în Sala Palatului de violonistul Maxim Vengherov împreuna cu Orchestra Nationala a Frantei dirijata de Cristian Macelaru. Tragedia si destinul de Ianus al muzicii, de care a avut parte Sostakovici, au nutrit aparitia Primului Concert pentru vioara. O tragedie sau o probabilitate ce au retezat elanul creator, curajul multor compozitori. Recrudescenta violenta a proletcultismului în anii 1947-1953 a însemnat pentru cel mai valoros compozitor sovietic/rus umilinte publice si suferinte greu de imaginat astazi. Criticat aspru ca a preluat (cu echilibru) tehnici si modalitati de expresie moderne occidentale, Sostakovici a trecut prin momente de teroare psihica, dar si-a gasit în aceleasi zile determinarea, inspiratia, energia pentru a compune Concertul în la minor, pe care nu a putut decât sa-l pastreze timp de opt ani în sertar, asteptând sa vina 1956 pentru a fi sigur de libertatea partiturilor mai putin înregimentate politic. De atunci, muzica aceasta subliniat romantica de la jumatatea secolului XX (moment temporal marcat în Vestul Europei de radicalismele modernitatii) a cucerit publicul si muzicienii lumii, fiind exportata cu succes de primul interpret, violonistul David Oistrah, pentru care Sostakovici a compus-o. Partitura sa contine întreg arsenalul scriiturii si expresivitatii tipic romantice, dar cu o abundenta a inspiratiei, cu un simt al contrastelor de caracter si de ritm, cu o frumusete, cu o spectaculozitate ce mentin atentia neîntrerupt. Spectacol al climatului interior dramatic, al scriiturii virtuoze, stralucitoare pentru solist si orchestra. Versiunea oferita de Maxim Vengherov si Orchestra Nationala a Frantei dirijata de Cristian Macelaru a fost nu doar un eveniment pentru cunoscatorii acestui opus, ci pentru întreg publicul numeros adunat în Sala Palatului si pentru cei care au putut urmari transmisiunea directa pe site-ul Festivalului. Un succes urias. Evident, ansamblul simfonic din Hexagon a promovat valorile universale si cele care asteapta validarea, create la Paris. Optiunea directorului muzical si dirijorului Orchestrei, Cristian Macelaru, pentru lucrarea lui Henri Dutilleux Misterul clipei (1989) a respectat legislatia muzicala impusa natural în urma cu jumatate de veac, legislatie din care modernismul insolent s-a autoexclus pentru ca a fost dezinteresat de receptivitatea publicului. Dutilleux a ramas pâna la cei 97 de ani împliniti în 2013 un modern temperat, pentru care scriitura orchestrala aerata a ramas de neînlocuit. Am scris mai înainte cuvântul „export”, revin asupra semnificatiei sale în privinta baletului Daphnis si Chloé de Maurice Ravel, marca înregistrata a creatiei franceze. Daca unii se mira cum a ajuns Cristian Macelaru, acum în vârsta de numai 41 de ani, dirijor (si director muzical, am precizat) al Orchestrei Nationale a Frantei, dirijor principal la Ansamblul Simfonic al Radiodifuziunii din Köln, fiind considerat în Germania cel mai valoros posesor român al baghetei dupa Sergiu Celibidache, un nou argument a fost versiunea sa si a instrumentistilor francezi conferita opusului ravelian. O pictura muzicala cu dubla înfatisare caracterologic-expresiva: romantica si impresionista. Cele trei tablouri din Suita a II-a (Zorile, Pantomima si Dans general) si-au pastrat în varianta Orchestrei Nationale a Frantei si a Corului Filarmonicii din Bucuresti pregatit de Iosif Ion Prunner zonele imprecis melodice, opulenta cromatica, avântul romantic, impetuozitatea de bacanala din final, lasând impresia stabila a interpretilor francezi care îsi iubesc muzica sincer, total, cu echilibrul maturitatii si experientei, fara accente patriotarde. Înca un argument în aceasta privinta a fost primul bis: o Bachanala chiar asa numita de alt compozitor-brand al culturii franceze: Camille Saint-Saëns. Cea mai cunoscuta opera a sa, Samson si Dalila, contine în actul a III-lea, ultimul, momentul dansului senzual-orgiastic al filistinilor îmbatati de victoria în razboi asupra evreilor. Suprematia melodiilor lirice sau ritmic-dezlantuite, atinse si de parfumul oriental ametitor, culorile timbrale, masivitatea valurita, stralucitoare, a sonoritatii de ansamblu fac deliciul acestui moment muzical realizat de oaspetii francezi ca un minispectacol virtuoz. Al doilea bis, Hora martisorului, capodopera minuscula a lui Grigoras Dinicu, a fost un joc cu perle maiestru, ingenios, spiritual dispuse în aranjamentul sau de compozitorul Dan Dediu. Un joc admirabil jucat de instrumentistii francezi, carora s-a vazut, s-a auzit ca le-a placut hora româneasca deoarece muzica este vesela, frumoasa si le-a dat înca odata prilejul sa-si etaleze omogenitatea, profesionalismul pastrat neîntrerupt la cotele virtuozitatii. Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
