Se pune o presiune culturala tot mai mare din partea societatii moderne plictisite de ceea ce este natural, normal, pentru perfectionarea continua a aspectului fizic. Fetele/ femeile petrec din ce în ce mai mult timp în fata oglinzii pentru a-si acoperi defectele (de cele mai multe ori unice si fermecatoare) pentru a arata cât mai asemanator cu personajele din desene animate, pentru a fi, cu alte cuvinte, toate la fel! Omul zilelor noastre este un exemplar de animal modificat. Foarte putine specimene sunt asa cum au iesit din „fabrica”, majoritatea au trecut prin cel putin un „atelier de reparatii”. Cu cât înainteaza în vârsta, cu atât sunt mai mari sansele sa sufere una sau mai multe operatii chirurgicale, atât la exterior, cât si la interior. Bisturiul îsi lasa din ce în ce mai frecvent urmele pe pielea noastra, a devenit prietenul nostru cel mai bun în vremuri de restriste, ultima salvare. Aspectul interesant în aceasta stare de fapt, însa, nu este nevoia vitala de asemenea interventii, ci nevoia psihologica si culturala. Este de înteles faptul ca trebuie sa recurgi la un medic chirurg sa îti scoata apendicele, sa îti faca o cezariana, sa îti îndeparteze o alunita cu probleme sau un organ afectat de cancer, sa îti vindece ulcerul, dar e cu totul alta discutia când esti perfect sanatos si te împinge propria minte sa cauti operatii pentru ca nu arati asa cum ai dori. Pentru ca nu ai ochii stralucitori cum ti-ai imaginat sau ai vazut la televizor, ca nu ai nasul suficient de mic si de simpatic, nu mai vorbesc de gura sau, of, Doamne, de sâni. Cu cât buzele sunt mai mari si mai carnoase, cu atât încrederea ta în viata e mai mare, cu cât ai tâtele mai gigantice, cu atât încrederea în propria persoana creste si ea... Mi se pare un subiect foarte interesant asa ca am cautat sa gasesc o explicatie, ca poate ma va lovi si pe mine într-o zi imaginea mea din oglinda, nu ca nu as fi perfect multumit de ea... Ei bine, în urma unor studii psihologice, se pare ca majoritatea covârsitoare a pacientilor cabinetelor de chirurgie plastica este formata din femei, iar dintre acestea, aproximativ 7 din 12 care cauta operatii estetice sufera într-un grad mai mic sau mai mare de asa numita tulburare dismorfica corporala (engl. Body dysmorphic disorder - BDD), ceea ce, într-o traducere libera, înseamna ca esti obsedat de o parte a corpului tau pe care o urasti cu toata fiinta si de care ai vrea sa scapi cu orice pret. Culmea e ca de cele mai multe ori, cei care sufera de asemenea afectiune psihica habar nu au ca „defectul” lor este greu observat sau chiar ignorat în majoritatea cazurilor de ceilalti semeni. Acestia sunt cei care se uita în oglinda ori de câte ori au câteva secunde libere sa vada ce mai face pleoapa aia urâta care cade într-o parte, ori buza aceea oribila, nasul acela „monstruos” de Ovidiu s.a.m.d. Când vor pune mâna pe ceva bani, acesti nefericiti nu îi vor investi la Bursa, ci îi vor baga în primul chirurg estetician pe care îl vor întâlni si care le va promite ca îi scapa de „calvar”. În obsesia lor nu realizeaza ca ori câte operatii vor face nu vor putea scapa de adevarata parte stricata a corpului: creierul, pentru ca de la el pornesc toate. Exemplul edificator este aici, evident, nimeni altul decât Michael Jackson care, se stie, a tinut mortis sa scape de dusmanii lui de moarte, pielea neagra si nasul afro. Chiar daca în toate pozele dupa ultima operatie nu se mai vedea nicio amintire a partilor amintite, în mintea sa cu siguranta au dainuit pâna la moarte, pentru ca poti fugi oricât de departe vrei, gândurile tale te vor urma orice ai face. Celelalte persoane care cauta mortis bisturiul ca sa le schimbe înfatisarea si viata au motive înca si mai stupide: iubitul/ sotul/ clientii vor piele mai întinsa si sâni mai mari; barbatii, în general, „apreciaza” mai mult femeile care au buze de peste (bleah!); femeia vrea sa arate ca o bunica sexy (bleah, bleah!) etc. Ramâne un procentaj infim care cauta doar modificari minore, aproape insesizabile care sa le mai prelungeasca macar câtiva ani aspectul de persoana relativ tânara. Principalele interventii invazive constau în atacul regiunii din jurul ochilor (blefaroplastia), adica scoaterea grasimii si a pielii în exces, micsorarea nasului (rinoplastie), liftingul facial (ritidectomia), ceea ce înseamna, în linii mari, scoaterea surplusului de grasime si piele de pe fata si întinderea tesutului ramas pentru eliminarea ridurilor, plus o sumedenie de alte proceduri, cum ar fi tratarea suprafetei pielii cu laser pentru finete, transplant de par, de grasime, de piele, operatii stomatologice, liposuctie si, în sfârsit, dar nu în cele din urma umflarea buzelor cu acid hialuronic sau colagen si a sânilor cu silicon. Ultimele doua interventii sunt, evident, cele mai remarcate întrucât beneficiarele lor tin neaparat sa le scoata în evidenta prin orice mijloace (doar nu au investit atâtia bani, timp si suferinta degeaba!). Nu stiu daca a fost cineva suficient de orb, de pilda, sa nu vada bidoanele umflate si pe jumatate iesite din decolteu si din ecranul televizorului ale vedetelor noastre autohtone, Mihaela Radulescu sau Loredana Groza, ori buzele „actualizate”, de o „naturalete” rapitoare ale celei din urma. Ceea ce este cu adevarat trist în toata aceasta poveste e ca operatiile estetice suferite, în special cele drastice si exagerate, nu au efect îndelungat. Pielea fetei, care odata cu vârsta îsi pierde de la natura elasticitatea, va redeveni în scurt timp lasata si cu riduri, buzele se dezumfla si trebuie pompate periodic, iar sânii, ce sa zic, vor arata curând ca niste simple basici de porc bune de umplut cu graunte pentru mers cu plugusorul. Încrederea persoanei care a cautat regasirea tineretii va trece prin perioade de fluctuatii extreme, mult mai puternice decât daca îsi vedea linistita de viata ei, de la exaltare, imediat dupa operatie, pâna la groaza si panica în dimineata când se va regasi în oglinda în postura unui monstru cu mult mai hidos decât cel dinainte de bisturiu. Nu e de mirare ca un procentaj destul de mare dintre pacientele care au trecut prin operatii estetice pot ajunge în depresii crunte ce duc de multe ori la tendinte sinucigase. Înteleg ca femeile sunt mult mai predispuse sa asculte si sa se lase afectate de bârfele altor femei despre una sau alta, ca tin mult mai mult la aspectul lor exterior decât barbatii si ca vor ca toate „piesele” corpului lor sa se potriveasca perfect tot timpul si la orice vârsta, ca vor sa fie mereu la moda, actuale, lucru care le influenteaza drastic încrederea în sine, performanta, calitatea vietii, dar, pentru Dumnezeu, trebuie trasata o linie clara între supravietuire si filmele horror devenite realitate. Se pune o presiune culturala tot mai mare din partea societatii moderne plictisite de ceea ce este natural, normal, pentru perfectionarea continua a aspectului fizic. Fetele/ femeile petrec din ce în ce mai mult timp în fata oglinzii pentru a-si acoperi defectele (de cele mai multe ori unice si fermecatoare) pentru a arata cât mai asemanator cu personajele din desene animate, pentru a fi, cu alte cuvinte, toate la fel! Dar asta înseamna îndepartare de umanitatea însasi si integrarea în virtual. Pâna ce medicina nu va descoperi o cale miraculoasa de a amâna îmbatrânirea corpului sau chiar de a o anula, cu totii trebuie sa facem ceea ce au facut toti ceilalti dinaintea noastra, sa ne obisnuim cu trecerea timpului si sa gasim ceva frumos, deosebit în fiecare vârsta. Viata normala nu înseamna sa fii pâna la adânci batrâneti atragatoare din punct de vedere fizic, sa fii sexy pâna dai coltul, este chiar absurd, ci sa te faci placuta exact asa cum esti, sa îti modifici, cu alte cuvinte, creierul (chirurgical, daca e nevoie!), nu corpul, astfel încât sa atragi atentia si aprecierea celorlalti asa cum îti doresti. Briscan Zara este scriitor si publicist
