Poate ca Dacian Ciolos, dupa cum afirma unii analisti, asumându-si postura de haituit, si mizând pe faptul ca într-un timp mai mult sau mai putin apropiat, lucrurile se vor încurca si mai mult, iar antipatia populatiei fata învingatori va creste, a avut în vedere sa-si consolideze printr-un astfel de gest viitorul sau politic. * Desi n-as spune ca îl simpatizez din cale afara pe Dacian Ciolos, nu-mi place, totusi, cum a fost executat. A fost o metoda excesiva. Cei care au facut-o, au dat dovada de lipsa de masura. Au fost trântite în nas niste porti, care, în mod normal, în politica se lasa întredeschise. S-a vrut cu orice pret ca Dacian Julien Ciolos, ciudat nume!, sa primeasca o lectie de umilinta si a primit-o din plin. Cel putin asta-i impresia pe care o înregistram acum, cu timpul s-ar putea însa ca ea sa se schimbe. S-ar putea ca multora dârjenia cu care a luptat pentru sansa sa sa le fi placut. De fapt, nu i s-a dat nici o sansa. Scenariul dupa care au evoluat lucrurile a fost dinainte foarte bine pregatit. Din start, i s-a luat orice sansa, ba mai mult decât atât: i s-a tras presul de sub picioare înainte de a intra în cursa. Si asta deoarece, din culise se stia, dar s-a dat si ordin, sa nu fie votat. Apoi, primind ca semn de încurajare un bobârnac în spate, Ciolos s-a pus în miscare. A aratat ca o marioneta, ghidata de la centru. Sau mai degraba ca un soricel ce cauta alergând pe culoar o portita de scapare. Singura portita era, desigur, abandonarea cursei. Ciolos n-a abandonat-o. A alergat pâna capat. Acolo i s-a tras din nou presul. Mai lipsea doar crosa. Dar si ea a fost prezenta sub forma de rânjet în peisaj. Dacian Ciolos a primit o lovitura, la care, probabil, nu se astepta. Si a fost scos din joc. Sau poate ca se astepta, si asta l-a îndârjit atât de mult, încât candidatul desemnat pentru functia de premier nu a facut nici un pas înapoi. E posibil sa fi facut si el un joc, pe muchie de cutit, alegând în mod masochist sa fie linsat public. Poate ca Dacian Ciolos, dupa cum afirma unii analisti, asumându-si postura de haituit, si mizând pe faptul ca într-un timp mai mult sau mai putin apropiat, lucrurile se vor încurca si mai mult, iar antipatia populatiei fata învingatori va creste, a avut în vedere sa-si consolideze printr-un astfel de gest viitorul sau politic. Nu stiu. În România totul e posibil. Marturisesc ca mi-a fost, la un moment dat, mila de Ciolos. Mila de naivitatea si încrederea cu care s-a aruncat în cursa... Pe tot parcursul negocierilor pentru formarea fantomaticului sau cabinet a navigat singur. Nimeni nu l-a însotit sa-i tina trena. Si faptul asta mi se pare destul de bizar. Mi-a ramas în minte o imagine pe care cu greu o pot dezlipi de pe retina: pirpiriul Julien Ciolos, cu figura sa de Robespierre adolescentin, îmbracat într-un costum siniliu, iesit din uz, având un rucsacel în spate, urca sprinten impozantele scari ce strajuiesc intrarea în sediul PNL-ului... Urca si parca nu mai termina de urcat. E de mirare ca dupa un astfel de travaliu capul i-a ramas pe umeri. * „Cinic, incapabil sa-si înteleaga misiunea, dl Iohannis se comporta complet iresponsabil, strict în interes propriu si pentru a-si satisface imensul ego, indiferent de costuri în traume, morti, nenorociri”, asa îl caracteriza recent Ioana Ene Dogioiu într-un editorial, care a fost preluat sau citat de o multime de publicatii si agentii de presa, pe presedintele tuturor românilor, Klaus Iohannis. As aduce câteva obiectii legate de acest portret atât de caustic al distinsei ziariste. În primul rând, nu cred ca la Iohannis e vorba de cinism, ci mai degraba de lipsa de orice empatie nu numai vizavi de marea masa a populatiei, ci si de anturajul sau. Nici ca ar avea un comportament „complet iresponsabil”, pe care l-ar exercita „strict în interes propriu”. Asta fiindca interesul propriu, la un om de stat, se intersecteaza deseori cu cel public. La dl. Iohannis faptul acesta se întâmpla destul de rar, si, totusi, se întâmpla. „Vîlceanu, Cîtu si alte creaturi bizare sunt produsele lui politice, pe care le deconteaza 100- cu toate ineptiile lor”, continua ziarista, cerând, printre altele suspendarea din functie si demiterea presedintelui. Nu e singura voce care cere asta în ultimul timp. Daca lucrurile vor evolua tot asa si dl. Iohannis nu-si va schimba politica si modul de a se adresa natiunii, atunci toata neîncrederea si ura acumulate în societate fata de clasa politica se vor sparge în capul sau. Parerea mea e ca nu se va schimba, caci la ora actuala dl. Iohannis nu mai asculta de nimeni, nici macar de propriul sau instinct de autoconservare. Nemasuratul sau orgoliu, autosuficienta si infatuarea au devenit cei mai buni sfatuitori ai sai. Dl presedinte a ajuns sa nu mai aiba în preajma sa nici un consilier care sa-l tempereze. Toti cei care au îndraznit sa-i sugereze ca ar trebui sa adopte o altfel de politica au fost îndepartati de la Cotroceni. Cum de s-a ajuns în acest punct? Foarte simplu: am spus-o si am sa mai repet: dl. Iohannis nu a facut nici un efort ca sa ajunga la puterea suprema. Puterea i-a fost oferita pe tava. De aici si sentimentul ca nu trebuie sa faca nici un efort pentru a o pastra. Astfel ca structurile care l-au ajutat sa ajunga presedinte au început sa intre în alerta. Si asta deoarece clientul lor suprem a devenit atât de inert si în acelasi timp atât de înfumurat, încât are impresia ca orice gest al sau trebuie sa devina litera de lege nu numai pentru omul de rând, ci si pentru serviciile care l-au propulsat în functia de presedinte. Cu alte cuvinte, presedintele le-a creat si le creeaza serviciilor atâtea probleme, încât aceste forte încep sa se lepede de el. Daca degringolada prin care trece în prezent România se va accentua - si sunt toate semnele ca se va accentua - atunci la gâtul lui Iohannis vor sari, rând pe rând, dupa exemplul lui Ludovic Orban, pentru a-si salva procentele care le-au mai ramas, toate partidele care l-au sustinut. În fine, cred ca ne îndreptam cu pasi mari catre acest moment. Astazi, cu toata puterea pe care o detine, dl. Iohannis e un presedinte încoltit din toate partile. Principala lui vina e faptul ca a împins tara într-un haos de nedescris. Ca sa-i întelegem cum de s-a ajuns aici, ar trebui sa ne întoarcem în trecut. Într-un trecut nu prea îndepartat. Nu trebuie sa trecem în revista momentele în care a încalcat orice regula a democratiei. Acestea sunt nenumarate. E greu sa le tinem socoteala. E suficient sa ne oprim asupra câtorva gesturi aproape trecute cu vederea care i-au marcat parcursul. Unul dintre ele fiind acela legat de aruncarea paltonului prezidential. Acest gest revine din ce în ce mai mult în memoria analistilor si a a publicului. În el putem descifra toata chintesenta temperamentului si a lipsei de consideratie a presedintelui Iohannis nu numai fata de anturajul sau apropiat, ci si fata de întreaga natiune care si-a pus atâtea sperante în el. Reamintesc în mare scena: enervat fiind ca sepepistul sau nu i-a ghicit intentia de a-si da jos paltonul, dl. Iohannis nu si-a putut stapâni furia, aruncând paltonul peste capota automobilului prezidential, aproape în capul sepepistului. Acum nu stiu ce opinie aveti dumneavoastra despre aparatul de paza al presedintelui, în ce ma priveste, eu am o parere destul de buna. Oamenii ce se ocupa de securitatea oricarui presedinte de tara sunt ofiteri de elita, alesi pe sprânceana si foarte bine pregatiti, din toate punctele de vedere. Ei nu sunt simpli bodyguarzi. Sunt ofiteri cu grad superior, cu studii absolvite la diferite institute si academii militare. Ca pregatire si inteligenta, ei sunt de multe ori superiori oamenilor pe care îi pazesc. Si apoi, nu stiu daca în fisa lor de post e prevazut sa se poarte ca niste lachei, având grija, de pilda, de paltonul sau de pantofii prezidentiali. Nu, misiunea lor e cu totul alta. Daca presedintele are nevoie de lachei, atunci ar trebui sa-i caute în alta parte. Consider ca a fost o lipsa de tact, de diplomatie si de politete din partea lui Iohannis, atunci când a azvârlit paltonul în subordonatul sau. Prin acest gest, presedintele s-a lasat descoperit, aratându-si adevarata sa fata si adevaratul sau caracter poporului care l-a ales. Acest gest s-a repetat sub o forma sau alta atât de-a lungul primului, cât mai ales al celui de-al doilea mandat al sau. Asa cum si-a umilit la preluarea functiei omul de paza, aruncându-i paltonul peste fata, asa a sfidat si întreaga tara, considerându-ne un fel de lachei ai sai, a caror menire e sa-i suporte toate capriciile prezidentiale, inclusiv rigiditatea, vanitatea si, bineînteles, dubla masura si lenea sa proverbiala. Nu, presedintele nu e un cinic, ci doar un personaj rapace, care-si pândeste cu rabdare specifica doar poichilotermelor, care îi pot pândi stând nemiscate luni întregi de zile în apa pentru a gasit momentul cel mai oportun ca sa-si ucida victima, în cazul nostru, un fost aliat, devenit între timp adversar politic. Intervine, desigur, si un moment de cinism, când în vazut publicului, îi striveste victimei capul sub calcâi. Asa cum a facut, de pilda, zilele trecute, vorbind de la Bruxelles, cu Ciolos. Nichita Danilov este scriitor si publicist
