În ultimele doua episoade ale seriei de comentarii lexical-etimologice despre unele cuvinte din sfera pescuitului ma voi referi la numele sculelor unui pescar amator. Aratam într‑un episod anterior ca peste, arhilexemul de maxima generalitate al sferei de desemnare în care ne miscam, este mostenit din limba latina si face parte din cele câteva sute de cuvinte ale nucleului lexical românesc. Românesti, adica formate prin derivare, sunt si a pescui, pescar, pescarie, pestisor, pestioaica etc. În rest, cele mai multe cuvinte care alcatuiesc vocabularul curent al unui pescar amator sunt împrumuturi din limbile popoarelor vecine, lucru care nu ar trebui sa ne mire, data fiind mobilitatea extrema si deschiderea dintotdeauna a românilor pentru contactele cu vecinii. Aceasta constatare se verifica si în cazul sculelor si uneltelor traditionale ale unui pescar român de la Dunarea de jos. Întorsi de la pescuit, în ograda bunicilor, cu însemnele „meserieiˮ pe umeri Substantivul undita si verbul corespunzator, a undi ‘a pescui cu undita’ fac parte din stratul cel mai vechi al cuvintelor venite din limba slava veche. Dovada a acestei origini este raspândirea lor în cam toate graiurile românesti, inclusiv în dialectele din Balcani. Cuvântul undita este de asemenea cunoscut de toti vecinii slavi (bulgari, sârbi etc.). Diferenta functionala dintre numele arhetipalei noastre scule (o nuia sau o trestie, de care atârna, la capatul unui fir, un cârlig) si verbul mentionat, a undi, sta în faptul ca primul este cunoscut tuturor românilor, pe când al doilea devenea deja un arhaism atunci când, în copilarie, îl auzeam în gura Babei Zinca („Dúci‑va‑ti da undíti mai încolo, împielitatilor!ˮ). Vechimea acestor doi termeni este indicata si de apreciabila lor productivitate lexicala „pe teritoriu românescˮ: undit ‘actiunea de a pescui cu undita’ (loc de undit), unditar sau, mai rar, unditas si, înca si mai rar, undicer ‘pescar cu undita’, (adesea afectuos) undicioara ‘undita mai mica’ sau (spontan si ironic) unditoi ‘undita mare, grosolana’. Vechi slav este si struna, dar stramosesc în sensul lui Samuil Micu este sinonimul fir (lat. filum), bucata de sfoara sau de nailon de care agatam cârligul. Acest din urma termen vine cel mai probabil din bulgara, dar are corespondenti în rusa si polona. În fine, pluta, bucata de papura, strujan de porumb, lemn sau pana de pasare, cu care echilibram undita pe suprafata apei si care ne semnalizeaza prezenta pestelui la momeala noastra, si‑a luat numele din sârba si bulgara. Pe plumb l‑am avut la îndemâna tot timpul, înca din graiul veteranilor romani de la Moesia Inferior (lat. plumbum). Tot de la bulgari am preluat, mai târziu, si nada ‘hrana pentru pesti, mamaliga, boabe de cereale, râme, viermisori etc.’, precum si verbul aferent a nadi ‘a arunca în apa hrana pentru a atrage pestele’. Un sinonim al nadei este momeala, derivat românesc de la verbul a momi, luat si el de la „veriiˮ nostri balcanici, sârbii si bulgarii. Tot de pe acolo ar putea veni si pripon, struna cu mai multe cârlige si greutati, lasata pe fundul apei, pentru pestii mari, mai ales somnii, cu momeala fioroasa, cum ar fi un carasel viu, un broscoi, un manunchi de lipitori sau o bucata de ficat… mirositoare. Ar fi asa, daca nu am afla din dictionare ca, atestat în texte vechi, cuvântul este, totusi, vechi slav. Pur lipovenesc este numele carmacului, prin care desemnam, local, acelasi dispozitiv pentru pestii mari. Unii foloseau câteodata, total „unfairˮ si dezonorant, un asemenea carmac cu cârlige foarte mari, târându‑l din barca pe fundul apei, pentru a agata pestii unde s‑o nimeri, de burta sau de spinare… Semnalez acum o raritate lexicala absoluta! Cuvânt cu sonoritate turceasca (precum baclava sau tuslama), dar inexistent în dictionare, salamá era foarte bine conturat în uzul generatiei mele de pescari de la Seimeni. Cu pluralul salamále, vocabula aceasta denumea scula facuta dintr‑un fir lung de 20-30 de metri, cu plumb greu la capat (sau, în lipsa, vreun surub mai grelut sclipuit de prin seluri) si câteva cârlige cu momeala vie pentru pestii mai marisori, salai sau somotei. Se „lansaˮ manual, cât se putea de departe, „la adâncˮ. Principiul aruncarii era cel folosit de biblicul David cu prastia lui, adica învârtirea dispozitivului deasupra capului, urmata de slobozirea lui în larg, cât mai departe si cât mai precis cu putinta. Când te aratai în stare sa ai salamaua ta si sa o poti lansa cum se cuvine, se cheama ca treceai într‑un ciclu superior al învataturii pescaresti. Vine acum la rând o scula care, copil si adolescent, m‑a atras si m‑a provocat constant. Se numeste uneori prostovol (plural: prostovoale sau prostovoluri), alteori sacimá sau sajmá (plural: sacimále sau sajmále). Este o plasa circulara, cu raza de vreo trei‑patru metri, prevazuta pe margini cu greutati de plumb si însailata cu o frânghie manevrata de pescar. Prin aruncare circulara, se desface ca o parasuta si se asaza pe fundul apei, acoperind pestii care se afla în raza ei. Tragând de sfoara, pescarul formeaza un fel de sac strâns la gura, din care pestii nu mai pot scapa. Îti trebuie mult efort si mult exercitiu pentru a ajunge în stare sa arunci perfect sau macar multumitor prostovolul, mai ales în apele învolburate ale Dunarii. Am povestit în episodul trecut cum mi‑am procurat la Ghindaresti, în cele din urma, spre sfârsitul adolescentei, propriul meu prostovol si cât de departe am ajuns în mestesugul aruncarii lui. Cunoscut si în alte regiuni, cuvântul prostovol are o origine obscura. Unii lexicografi sugereaza un fel de creatie analogica interna, pornind de la rostogol, la rândul lui cu etimologie necunoscuta! Celalalt termen, sacimaua sau sajmaua, dupa cum o sugereaza accentul si corpul sau sonor, vine din limba turca. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
