Domnul ne ofera în Evanghelie o "formula" cumva contrarianta, prin care putem dobândi mântuirea: "Din zilele lui Ioan Botezatorul pâna acum, Împaratia Cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Matei 11, 12). Editia sinodala din 1914 accentua ideea de "smulgere" de catre om a acestei binecuvântari, folosind cuvântul "rapire": "Împaratia Cerurilor se sileste si silitorii o rapesc pe ea" (Matei 11, 12). Iar în varianta Bibliei diortosite a vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania este subliniata si mai mult implicarea omului: "Împaratia Cerurilor se ia prin asalt, iar cei ce dau asaltul o cuceresc". În nota sa, Mitropolitul carturar îsi explica astfel optiunea: "Împaratia Cerurilor se obtine prin lupta împotriva obstacolelor de tot felul, de la puterile întunericului pâna la propriile noastre pacate". Prin aceste formule se accentueaza foarte mult rolul omului, demnitatea lui în actul mântuirii. Suntem încurajati sa avem îndrazneala, sa nu ne descurajam în fata nici unui obstacol de care ne lovim atunci când ne îndreptam inima spre Dumnezeu. Dar cum sa facem aceasta în mod concret, atunci când nu (mai) avem dor de Cer, când nu tânjim dupa dragostea Tatalui ceresc, când ne lasam coplesiti de neputinte si orice porunca pare greu sau imposibil de împlinit? Traind într-o epoca marcata de consum, de a dobândi si a poseda, omul a ajuns sa se comporte ca un soi de masinarie care trebuie alimentata ca sa proceseze, sa consume, sa furnizeze tot felul de stari de care devine dependent. Devenim, astfel, prizonierii acestui mod de a vietui, iar verbul a avea stapâneste în detrimentul verbului a fi, însa, din momentul în care ne asumam ca Dumnezeu este tinta, putem începe silirea duhovniceasca. Pe masura credintei noastre, mai mica sau mai mare, facem o evaluare a ceea ce putem împlini din toate poruncile evanghelice. Silirea poate sa înceapa si de la cele pe care le putem, din situatii în care nu facem, propriu-zis, vreo nevointa. Mai întâi, împlinim ceva care ne este mai la îndemâna. Nu putem tine post negru în primele trei zile din Postul Mare, de exemplu, dar poate ca putem sa tinem post negru pâna seara. Nu putem nici asta, dar poate putem sa rezistam pâna dupa-amiaza. Daca nici asta nu putem, atunci macar sa mâncam mâncare de origine vegetala. Si asta ne e greu? Atunci sa încercam sa mâncam ceea ce putem, dar numai pâna la limita satietatii. Sa mai lasam un pic de loc în pântecele nostru. Si tot asa, putem coborî stacheta pâna la cele care ne sunt accesibile într-o prima etapa. De undeva tot pot începe, numai sa vreau. Caut sa vad care este masura mea si acela devine punctul de început al viitoarei "siliri". Nu pot sa ma rog, nu pot sa priveghez o noapte întreaga sau sa citesc o ora la Psaltire. Dar ce pot sa fac? Sa zic "Tatal nostru". Hai sa-l zic! Dar, de-a lungul zilei, de câte ori pot sa-l zic? Sau de câte ori pot sa zic "Rugaciunea lui Iisus"? O data, de doua ori, de câteva ori într-o ora? Important e sa împlinesc ce pot si sa tot repet aceste lucruri ce-mi stau la îndemâna. Facând aceasta repetat, inima mea se largeste putin câte putin, harul lui Dumnezeu ma poate ajuta tot mai mult, pe masura disponibilitatii mele de a conlucra. Si apropo de aceasta, o precizare extrem de importanta: numai cu harul lui Dumnezeu împlinesc chiar si ceea ce pot, chiar si când vorbim de lucruri foarte mici. Sa nu-mi închipui niciodata ca pot sa fac ceva doar cu puterile mele, ca voi avea mari caderi! Pe masura ce las harul lui Dumnezeu sa (con)lucreze în cele pe care le pot împlini, voi tot reusi sa împlinesc câte ceva din ceea ce nu puteam sau credeam ca nu pot face. În felul acesta îmi tot silesc si îmi fortez limitele, constatând cu uimire ca, ceea ce cu un an sau cu o jumatate de an în urma era imposibil, acum devine posibil, ba chiar ceva firesc, care ne aduce multa bucurie. Astfel, capat din ce în ce mai mare îndrazneala spre a-mi sili si mai mult firea omeneasca. Este o permanenta tensiune între fire si ipostas, adica aspectul personal pe care-l ia firea când se naste om în lume. Firea îmi spune: "Manânca, ti-e foame!", iar partea ipostatica îmi spune: "Poti sa iei mâncarea ta, chiar daca ti-e foame, si sa i-o daruiesti altuia, care nu a mai mâncat nimic de trei zile. Poti sa rabzi fara aceasta masa, daca ceri lui Dumnezeu ajutorul". Aici intervine un act de jertfa, un gest care nu este "natural", ci iese din sfera biologicului si intra în sfera duhovniceasca. Putem, asadar, sa lepadam ceea ce este propriu "firii cazute", dominate de pofte, de adictii si de neputinte si, prin silire constanta, sa ajungem la libertatea Duhului. În fapt, vom constata, mai târziu, ca silirea este o lucrare eliberatoare, o deschidere care ma împlineste. În fata constiintei noastre va sta mereu, pâna la ultima suflare, aceasta alegere: lenevie si cadere continua sau silire pentru Împaratie? Nu e greu sa alegem Calea, important e sa ne asumam primul pas, apoi urmatorul si tot asa. Cu pasi mici putem împlini lucruri mari.
