Consideratiile lexical-etimologice referitoare la termenii pe care îi cunosc din sfera pescuitului continua cu câteva consideratii referitoare la denumiri ale pestilor marini. Cât priveste acum denumirile curente pe care pescarii amatori le folosesc pentru pestii marini, originea lor atesta faptul istoric incontestabil ca românii au descoperit marea, ca pescari si navigatori, cu totul recent, de doar câteva generatii. Nu ar trebui sa ne mire prea mult aceasta fluiditate terminologica, daca avem în vedere si faptul evident, observabil de catre oricine, ca fructe sau legume aparute recent pe masa românilor, precum kiwi, ananas, papaya, litchis, grapefruit sau avocado poarta numele din patria de origine sau din limbile învecinate, înca neadaptate fonetic si morfologic si cu (orto)grafie fluctuanta. În germana, dovleceii se cheama „pe italienesteˮ zucchini, iar vânata noastra poarta în limba lui Goethe mândrul nume frantuzesc aubergine. Mutatis mutandis, ar trebui atunci sa nu ne mire nici faptul ca, pe litoralul românesc al Marii Negre, stratul cel mai vechi din actualul nomenclator al denumirilor pentru pesti si alte vietati marine este cel neogrecesc. Aterina, pestisorul mic si argintiu, ca si stavridul asemanator, prinsi de amatori pe digurile din Constanta folosindu‑se de scula numita de localnici taparina (cuvânt cu origine necunoscuta), precum si guvidul, pestele foarte popular, din care, prajit, se înfrupta cu entuziasm mai ales „sezonistiiˮ, de la Vama Veche pâna la Chilia, si‑au împrumutat numele românesti din limba neogreaca. Tot neogrecesti sunt si numele multcautatei scrumbii, ca si ale umilelor hamsii, care, pastrate la saramura, erau vândute direct din butoaie de bacanii de odinioara si constituiau hrana saracului. Nobilul si jucausul delfin, asemenea balenei, pe care românii o cunosc doar din calendare, carti sau, mai recent, de la televizor, si‑au pastrat si la români numele din neogreaca, desi nu poate fi exclusa si o contaminare carturareasca formala cu delphinus, respectiv balaena din latina savanta. Pescuitul stavrizilor, la taparina, de pe dig „Fructele de mareˮ (fruits de mer) metafora inventata, se pare, în gastronomia franceza, s‑au aflat la început pe lista de privilegii culinare a marii aristocratii si, dupa cum spun gurile rele, a monahilor de la Athos, care, constrânsi prin votul monahal la un vegetarianism strict, interpretau metafora denominativa în sens literal. Daca sunt numite fructe, atunci consumarea lor este îngaduita chiar si în rastimpurile de post! Din lista destul de consistenta a crustaceelor, cefalopodelor, gasteropodelor sau echinodermelor pe care turistul le primeste pe un „plateau de fruits de merˮ într‑una dintre numeroasele mici restaurante de sezon pe plajele de pe coastele Normandiei franceze, midia si stridia par sa fi fost deja cunoscute de acasa, din Balcani, de vreme ce aceste doua nume sunt si ele, în limba noastra, neogrecesti. Pe frantuzeste stridia se numeste huître, cuvânt aproape de neadaptat la rostirea româneasca. Am adoptat însa numele frantuzesc al crevetilor, prin care am înlocuit mai vechiul garizi (singular: garide) din neogreaca. În vreme adolescentei mele constantene, numele acesta, garizi (etimonul neogrecesc γαρίδες se lafaieste pe meniurile tuturor tavernelor din Elada, de la Pireu si pâna la Heraklion!), era înca pastrat în uz de constanteni, urmasi ai fostilor mocani, care consumau micile crustacee, prajite în ulei sau fripte pe plita, cu sare, ca pe niste seminte, pe banca din fata portii, seara, la taclale. Puradeii turcofoni din Piata Chiliei câstigau câte un halal bacsis, bre, recoltându‑i destul de lesne printre pietroaiele de la Trei Papuci. Se foloseau în acest mestesug simplu, dar lucrativ de plasele de prins fluturi, fie cumparate de pe la librarie, fie încropite de ei însisi dintr‑o sârma si o bucata de tifon sau un ciorap „de damaˮ din nailon. Din neamurile fructelor de mare, pur frantuzesti, ca origine, sunt denumirile pentru calamar, homar, langusta si langustina, dupa cum tot din franceza am împrumutat, destul de recent, numele anghilei, al doradei, al somonului si al rechinului. De la numele insulei Sardinia s‑a format în frantuzeste derivatul sardine, pe care l‑am împrumutat si noi (sardina, la plural: sardine). În paralel, românii mai folosesc si denumirea sardea, la plural: sardele, forma careia îi gasim corespondenti în turca si în neogreaca. De o etimologie multipla se bucuras sepia, tonul si crabul, al caror nume îl regasim în mai multe limbi europene, franceza, italiana, engleza, germana. Sprotul pare sa fie cam singurul peste pe care îl îngurgitam din conserve fara sa banuim ca numele lui vine din limba germana. Scoica si racul, ca denumiri, vin, cum am mai spus‑o, de-demult de tot, înca din slava veche. Le adaugam acum, un cuvânt din aceeasi sursa si de pe aceleasi vremuri, si anume icrele, fie ele de stiuca, de crap, de pastrav sau de ce or mai fi! Daca sunt însa negre si vin de la Caspica, atunci sunt foarte scumpe si poarta numele nobil (frantuzesc, de!) al caviarului. Într‑un chip absolut surprinzator si magulitor pentru compatriotii nostri latinomani, laptii si‑au pastrat numele (lat. lactes) din limba veteranilor romani ramasi prin cele doua Moesii sau prin Dacia! („La mai mare, solzosia ta …, umbli sa îti lasi laptii cu folos!ˮ îl postrofeaza Pirgu pe Pasadia în mateina Craii de Curtea Veche). Din latina stramoseasca ne‑a ramas si numele solzilor. Cu neverosimila sa forma turtita si cu carnea sa gustoasa, calcanul poarta un nume turcesc, pe când ruda sa apropiata, cambula, se cheama la fel în turca, bulgara si rusa. Tot din rusa si‑a achizitionat numele si gigantul cefalopodelor, caracatita. Pescarilor dobrogeni de la Marea cea Mare, de la Mangalia sau Constanta, le mai sunt binecunoscuti si alti pesti. Avem, mai întâi, chefalul, apreciat „par le connaiseursˮ mai ales preparat la gratar, vigurosul peste stralucitor al carui nume vine din neogreaca (hélas: vechiul grecesc κέφαλος însemna ‘cap’ de unde sufixoidul cefalo‑, foarte productiv în toate limbile moderne, mai ales în sfera stiintelor vietii si în medicina: acefal, cefalee, cefalopod, cefalograma etc.). Cei mai norocosi se lauda cu capturarea vreunui zargan (sau zargan), cu silueta lui suptire si alungita si cu ciocul lui incredibil de lung, peste marin numit la fel de turci si de greci. Era sa uit de umilul barbun (cu nume venit tot din limba palicarilor de la Marea Egee!), pestisorul rosiatic-galbui mult pretuit la tigaie de riveranii mai oropsiti ai Pontului Euxin. Numele labanului, asemanator ca aspect si comportament cu avatul din Dunare, pare sa vina din rusa, iar lista denumirilor de pesti pe care îi cunosc de la Marea Neagra se încheie cu lufarul, socotit de Vasile Voiculescu cel mai gustos dintre pestii marii. Se numeste la fel în rusa si ucraineana. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
